Ucenicia literara

Varsta la care debuteaza scriitorii este tot mai mica, intrand in competitie cu cea a copilelor cu dinti de lapte, care devin peste noapte vedete cantand vorbe al caror inteles le scapa. Daca in lumea muzicii exploatarea naivitatii, a ingenuitatii inseamna bani, in literatura tineretea este o masa de manevra pentru cateva spirite neostoite de ideea ca trebuie sa ocupe un loc mai in fata alaturi de “noua generatie”. Si, astfel, nici nu si-a pus bine la uscat pampersii generatia nouazeci, ca a si aparut generatia 2000. Pana la toamna, trag nadejde ca se va naste si generatia 2003.
Nimeni nu mai vrea sa uceniceasca. Sa se formeze in timp, prin spinoase calatorii literare. Avem debutanti de 6-7 ani, autori cu 3-4-5 volume la varsta primului examen din viata si studenti in anul I care se cocoseaza deja sub povara rapidei etichetari “noua generatie”. De curand, s-au infiintat si premiile literare categoria “junior” si, bineinteles, nu va trece mult pana cand vom avea institutii literare pe categorii de varsta. Si, de ce nu, pe categorii de greutate si de inaltime, ori pe zodii.
In rarele momente cand asist la dezbaterile furtunoase ale unui cenaclu, nu incetez a ma minuna de lipsa unei dimensiuni esentiale a actului critic – reperul istorico-literar. Pentru multi dintre debutantii nostri, literatura incepe cu ei, in cel mai rau caz cu colegul care a debutat cu o luna inaintea lor. Si asta nu in manifeste literare futile, rod al unei imaginatii infierbantate si al unui orgoliu de tanar imberb care a descoperit umbra copacului si mersul pe jos, ci in discursul critic. Numele lui Bukovski nu a fost nici macar o data pronuntat in cazul unei prozatoare care-si insusise discret limbajul frust si atitudinea acestuia, dupa cum nimeni dintre cei ce cultiva scenele tari si orgiile sexuale – ale limbajului, desigur – nu are vreo legatura cu Pasolini sau Miller. Este impovarator sa traiesti cu ideea ca totul a fost scris, ca de la Maskin proza lumii nu a mai creat vreun personaj, dar si mai grav este sa traiesti in iluzia ca nimeni nu a mai scris ceva pana la tine!
Asociata nerabdarii de a iesi pe piata oricum, dar cat mai repede, noua atitudine indeparteaza mult-putinul public pe care-l mai avem. Pentru ca aceasta graba face ca volumele si numele autorilor sa vina de niciunde pentru public. Si-atunci, intre un roman despre care el nu a auzit nimic, nu are de unde sa-l ia si nici unde sa-l puna, si un strain, cititorul prefera cartea de dincolo de granite, pentru ca valoarea ei a fost validata o data prin publicarea ei acolo, in Occident, si inca o data prin traducerea sa la noi. Inainte vreme – si chiar acum, in tarile la care tragem cu ochiul si suspinam -, pana la aparitia in volum, autorul isi facea/asi face un nume in reviste literare, in antologii de varsta, de teme, de afinitati. Cu alte cuvinte, isi crea publicul. Dar se si supunea probei validarii prin intalnirea cu opinii si atitudini diverse si adesea contradictorii.
Drumul inceput la Posta redactiei si continuat cu intalnirea cu redactorul de specialitate al unei reviste avea ca punct final dura confruntare cu redactorul de carte de la editura. Abia dupa aceea se petrecea validarea prin public si critica. Era un drum lung, spinos, dar adevarat. Se cerneau vagoane de nisip pentru a se afla un graunte, ce putea fi aur sau macar avea stralucirea lui! Ucenicia literara dura cativa ani buni, timp suficient ca sa se produca o decantare a starilor tulburi ale tineretii, ca furia juvenila sa se transforme in responsabilitate fata de actul scrisului. Cand debutezi atat de usor de parca ai sparge seminte pe stadion sau in coltul blocului, e firesc sa ai o atitudine dispretuitoare fata de actul scrisului. Pentru ca dispretul afisat fata de altii inseamna dispret fata de propria ta actiune. Ceea ce se obtine lejer poate fi motiv de jubilatie, dar nu si de profund respect.
Ucenicia literara ramane adesea partea cea mai frumoasa din existenta unui scriitor. Vremurile de indoieli si sperante, de continua cautare a drumului propriu, sunt mai importante uneori chiar decat calea gasita. Spirite vii sunt cele care nu inceteaza a cauta si a se indoi. Numai prostii, suficientii, limitatii si viitorii ratati au certitudini. Iar cand te nasti cu ele, esti deja un om mort sau un mic oportunist care a gasit cheia succesului: certitudinea ta, afisata in fata oricui, ca esti primul care a descoperit ca, ia, acolo, niste semne dau niste cuvinte, ca ele adunate pe o coala de hartie dau literatura, ca, iata, esti primul om care face literatura. Stai si te minunezi si nu-ti mai incapi in piele de cat de scriitor esti. Poate singurul de altfel.
Un modest functionar de banca s-a dus, dupa ani buni de slujba, cu o cerere de concediu fara plata. Seful sau l-a privit mirat, intrebandu-l ce necazuri are acasa de-i trebuie cele trei zile de concediu. “Merg pana la Stockholm sa-mi iau Premiul Nobel pentru literatura”, a raspuns prea negrabitul functionar. Care, culmea, dupa cele trei zile, s-a intors la slujba sa, unde a mai stat ani buni. Desigur, acest lucru nu se va putea intampla vreodata in Romania! Slujba lui Heinrich Boll la banca facea parte dintr-o ucenicie pe care nimeni nu mai e dispus sa o urmeze.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar