Ucenicie și nebunie/ de Elisabeta Lăsconi

Rareori biografia și opera unui scriitor se înscriu atât de bine într-o epocă și-l transformă în legendă și mister, așa cum s-au petrecut lucrurile cu Iris Murdoch: s-a născut în 1919, adică în primul an după sfârșitul Primului Război Mondial și s-a stins din viață în 1999, ultimul an al secolului, a dominat romanul englez în deceniile postbelice, împreună cu Doris Lessing și John Fowles, de acesta o leagă, în mod paradoxal, și aceeași boală ce le marcheză ultimii ani, Alzheimer.

Șirul celor 26 de romane l-a deschis “Prins în mreje”, în 1954, și l-a încheiat în 1995, “Dilema lui Jackson”, după patru decenii de scris. Biografia emoționantă “Elegie pentru Iris” scrisă de soțul ei, John Bailey, el însuși critic și eseist remarcabil, a fost transpusă în filmul “Iris” (2001), realizat de regizorul Richard Eyre, cu Judi Dench, Jim Broadbent și Kate Winslet: cale de omagiere a unei personalități dintre cele mai originale.

La noi, Iris Murdoch a avut șansa unei prețuiri și prietenii din partea distinsei doamne Antoaneta Ralian, care i-a tradus romanele și, cu o admirabilă consecvență, a evocat-o în numeroase interviuri, ne-a adus-o așadar aproape. Merită laude munca traducătorilor care au continuat transpunerea în limba română a marii scriitoare, mai ales că romanele sunt vaste ca întindere și rafinate ca limbaj și construcție.

Iris Murdoch a impresionat prin temele reluate obsesiv: arta și condiția artistului, familia și relațiile dintre părinți și copii, iubirea cu jocul ei de combinații rareori fericite, ucenicia la maeștri și complicatele ei fațete, destinul ce-și etalează surprizele. Romanul de curând tradus de Anca Dan, “Ucenicul cel bun”, le dezvoltă magistral pe toate, titlul focalizează atenția pe tema lui principală, amintind prin densitate și nerv epic de capodopera autoarei – “Marea, marea”.

Romanul poate fi citit ca povestea de ucenicie a tânărului Edward Baltram, care vrea să-i facă o surpriză unui prieten și coleg: îl droghează fără ca acesta să știe ori să vrea, și-i provoacă moartea printr-un accident, vinovăția începe să-l macine, mai ales că ascunde bună parte din adevăr în cursul anchetei. Acesta este începutul unui periplu interior și exterior: întâi, dialogurile cu Thomas psihiatrul aduc prima schimbare în felul de a fi, iar mesajul primit de la soția tatălui său natural, Jesse Baltram, pictor celebru, îl decide să plece la castelul sau mai curând conacul unde acesta s-a retras.

Firele poveștilor încep să se împletească: Edward descoperă trei femei (cele două surori și mama lor) în rutina unei vieți rustice, patriarhale, un tată ieșit din comun, trăind în turn, cu perioadele de luciditate și cele de nebunie alternând imprevizibil – un zeu bătrân, păzit de vestale care par să-i dedice un cult. Edward este fiul cu doi tați – pictorul nu l-a dorit și nu l-a revendicat, mama sa Chloe s-a recăsătorit cu Harry, care l-a crescut și l-a iubit, mai mult chiar decât pe Stuart, fiul său din prima căsătorie.

Cei doi frați, Edward și Stuart, fixează căutările unei generații, li se alătură Meredith, fiul lui Thomas și a lui Midge (sora mai mică a lui Chloe cea dispărută de multă vreme), fii ai căror părinți au avut în trecut relații complicate, iar în prezent legături ascunse: amândouă surorile, Chloe și Midge, s-au îndrăgostit de Jesse Beltram cel cuceritor, Harry are de doi ani o relație amoroasă cu Midge și face presiuni asupra ei să-și părăsească soțul; la rândul ei, Midge se îndrăgostește brusc de Stuart, fiul lui Harry. Spectrul nebuniei îi bântuie în forme blânde ori violente pe toți…

“Ucenicul cel bun” se citește ca thriller psihologic, se derulează ca un mistery prin viața de la conacul familiei Beltram, demn de surorile Brönte și de romanul gotic, ca treptat să se preschimbe în dramă de familie și comedie peste care plutește umbra shakespeariană, satiră a unei lumi aristocratice mai curând în spirit decât în sânge și neam, ce perpetuează o tradiție și un stil.

Iris Murdoch, Ucenicul cel bun, traducere din limba engleză de Anca Dan, Editura Polirom, 2011, 648 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000). Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.