Ultima fotografie/ de Bogdan Hrib

Ce faci când peste câteva săptămâni împlinești 50 de ani, nu mai ai nimic de pierdut și nu mai crezi în nimic? O călătorie lungă pe o navă de croazieră, înconjurat de lux și de necunoscuți, poate fi o soluție? Alexandru Zaharia, fost fotoreporter și fost proprietar de agenție de publicitate, crede că da. Crede că se poate pierde printre cei 2.000 de pasageri, că își poate căuta salvarea în anonimat și în singurătate… Greșește. Diana lucrează pe vas și i-a fost colegă în clasa a doua primară. Năvălește în viața lui cu toate amintirile ei, cu toate înfrângerile și cu toate frustrările. Ca într-un remake al celor 1001 de nopți cei doi încearcă să scape de amintirile neplăcute. Dar amintirile lor sunt puternice, sunt dureroase și pot fi fatale. Zi după zi, poveștile celor doi nu duc spre o iubire salvatoare, ci doar spre o nouă exacerbare a lipsei de motivație, de speranță, duc spre deznădejde… Alex Zaharia are o listă cu 50 de cuvinte; 50 ca cei 50 de ani pe care îi va împlini curând. Fiecare dintre aceste cuvinte ascunde o poveste. A lui sau a ei. 50 de povești în 50 de capitole. Nici apariția tinerei Caja, nici căpitanul, nici oceanul sau porturile Africii nu pot amâna inevitabilul și nu pot schimba destinele lor.

O călătorie incredibilă, O întâlnire improbabilă, O iubire imposibilă.

Capitolul 2

2

Bastiment

Aerul e fierbinte. Îl simt pe obraji. Briza mai rău face. Pielea aproape mă ustură. Aerul e lichid și abraziv. Uriașul bastiment – oare cine naiba mai foloște acest termen? Am un flashback… Sunt în camera mea. La bloc. Etajul 4. Sunt singur în casă și geamurile sunt închise bine pentru că e frig. Un frig crunt. Sunt închise, dar nu sunt etanșe, printre cercevele șuieră în casă un vânticel pervers și înghețat. La bucătărie pâlpâie aragazul și din când în când mă duc să verific dacă nu se stinge… Ai mei sunt la serviciu, vin târziu. Anii ’70 sunt pe sfârșite. Nu mi-e foame, dar aș mânca ceva dulce. Nu am ciocolată, dar în cămară sunt ascunse câteva borcane cu dulceață de vișine. Mi-e lene să mă duc din nou până la bucătărie, să caut în cămară… Stau pe pat, înfășurat într-un halat gros și uzat, cu picioarele în sus, sprijinite de perete, atent să nu dărâm ramele cu sticlă în care se află pozele mele din copilărie, înrămate de tăică-miu… Citesc o carte uriașă, cartonată. Istoria navigației. Și mă cufund în poveștile despre primele nave cu aburi. Aburi calzi… Calzi. Uriașe nave. Zbaturi. Construite de englezi. Brunel. Great Eastern și prima sa călătorie din 1838. Un desen alb negru pe hârtie. Bastimente, fiare vechi, apoi Războiul Crimeii… Vapoare de război. Visez…

Nava uriașă și albă se desprinde cu grație de cheu. Grația unui elefant de circ. Sunt neașteptat de puțini cei care ne fac cu mâna în semn de la revedere. Pasagerii de lux au venit singuri în Malta. Pasagerii de lux nu au parte de alai la plecarea în croazieră, nu sunt maltezi și nu au prieteni aici… Sau poate că de când cu accidentul din Italia le-au mai scăzut vânzările.

Nici acum nu știu ce caut pe acest vapor. Am vrut să fug. Să fug departe. Să fug pe mare.

Bastimentul alb se numește Queen of the Seven Seas. Se cheamă pachebot sau cruiseliner sau mai știu eu cum se chinuie publicitarii să-l numească… Nici nu e chiar atât de mare. Are doar vreo șapte sute de pasageri, față de monștrii de trei mii ai altor companii mai titrate, dar are viteză mare și confort din belșug pentru un preț accesibil. Accesibil nu pentru toată lumea, ci pentru o clasă mijlocie înstărită și occidentală. Eu am jucat totul pe o carte. De mai multe ori. Chiar de fiecare dată. Am pierdut și iată-mă aici!

Visasem de multă vreme. Nu mă oprisem niciodată sa privesc afișele din vitrinele prea colorate ale unor agenții de turism din centru. Nu aș fi avut cum. Întotdeauna eram prea grăbit spre vreo întâlnire, eram în mașină, vorbeam la mobil… Dar visam ca o dată să pot fi aici. Apoi am citit un reportaj în Jurnalul Național despre navele astea uriașe – navele de huzur ale burgheziei consumeriste și ale pensionarilor decrepiți… Am apucături proletare. Cam târziu la 50 de ani.

Apoi m-am excitat pe internet, ca într-un joc erotic, privind fotografii minunat colorate, cu peisaje și detalii… Apoi evident am uitat, deși dorința a rămas bine fixată undeva la capătul labirintului din mintea mea. Și apoi, iar le-am văzut. A fost ca un joc de-a fața-ascunselea o vreme. Ani. Destui ani… Până m-am decis. Oarecum forțat… Împins de la spate de situație.

Când Costa Concordia s-a răsturnat, în ianuarie, am zis că e un semn; n-am știut dacă un semn bun sau rău, dar am așteptat croaziera cu o curiozitate înfometată… În anul în care o lume nebună, nebună, nebună aniversează frenetic 100 de ani de la scufundarea Titanicului și așteaptă, trăind dement, rapid și haotic, sfârșitul lumii.

Aerul e fierbinte și câteva picături de apă, limpezi și reci îmi lovesc obrajii răcorindu-mă și readucându-mă pe punte. Și pe aparat au căzut stropi și mă grăbesc să-i șterg cu poalele tricoului larg și lung, pe care îl smulg din pantaloni, în partea stângă. Un tricou vechi, galben ce mai poartă un Z uriaș și negru, ca de Zorro, dar care ascunde o ultimă, poate, amintire palpabilă a trecutului. Nu e Zorro, e Zaharia…

Eu sunt Alexandru Zaharia.

Fotograful.

Fotoreporterul.

Cel care a fost arestat și după 89, a luat bătaie și de la țărani și de la mineri, a fost împușcat de jandarmi, a pozat femei îmbrăcate provocator și dezbrăcate la fel de provocator, fotograful de război, fotograful de vedete, de nunți și botezuri, fotograful de reportaj, portretist, peisagist, bețiv, curvar, nesimțit, băgăcios, șmecher, pasionat de fotografie.

Eu sunt. All in one.

Mă rog, nu am fost chiar așa de tare. Le-am făcut pe toate. Le-am încercat. De voie de nevoie. Unele, multe au ieșit nasol.

Aș vrea să nu mai fiu… Acela… Ăla… Bă, pozarule! cum îmi ziceau diverșii nuntași mangă. Bă vino și la masa noastră să ne fuți într-o poză! Și mestecam mărunt din buze și făceam…

Nava s-a depărtat de cheu și micul oraș, cu clădirile sale bej deschis, micul port maltez, se micșorează. Fără să simt, motoarele și-au mărit turația pentru că vasul are viteza din ce în ce mai mare și, privind de pe punte spre Malta, parcă nu-mi dau seama dacă nu cumva întreaga insulă nu e acum cu mult mai mică decât marele monstru alb.

Ridic aparatul pentru o ultimă fotografie a ultimului meu port din fosta mea viață… Nu apăs imediat, focalizez automat, apoi mă joc cu zoom-ul, la 80 – departe sau la 300 – aproape… Dar insula este tot mai departe. Și apăs pe buton chiar dacă fără prea mult chef. Și mai apăs o dată și nu mai ridic degetul. Clișeele se succed în rafală ca o armă automată din filmele cu cel de-al Doilea Război Mondial, o armă încărcată la nesfârșit. Și îmi consumă cardul de memorie cu imagini aproximativ identice, imagini pe care, mai târziu, în cabina mea confortabilă de mii de euro, le voi șterge ca să fac loc altor stupide imagini aproape identice pe care le voi șterge într-o…

Las aparatul jos. Îl las să îmi atârne de gât, greu și incomod. Îl șterg cu dosul palmei. Încă o picătură uriașă de apă, aruncată de Mediterană până la înălțimea punții principale, sau a doua, treia, a noua, nu știu cum naiba le numără; habar n-am unde mă aflu, dar am o hartă a vasului în buzunarul blugilor.

O femeie sexy, ba nu, nu sexy, distinsă, elegantă și ușor obosită sau doar preocupată – îi observ tremurul fin al mâinilor și ochii încercănați, cu riduri subțiri, radiale la colțuri – îmi zâmbește în timp ce pășește sigură, foarte sigură pe punte; e de-a casei, are uniformă albă, ca și nava și un ecuson cu poză; nu știu ce reprezintă…

Instinctiv ridic aparatul dintr-un singur gest și o țintesc cu zoom-ul pe la 135, ca pentru portret; se oprește brusc din mișcare atunci când mă observă, clipește rapid, își duce mâna la păr cu un gest extrem de feminim și zâmbește din nou. Exact atunci, dar exact atunci, declanșez. Un singur foc, un singur clișeu. Sunt un profesionist, ce mama mă-sii! Nu am nevoie de mai multe cadre. Cobor aparatul să privesc ecranul micuț al aparatului uzat și demodat. O cameră reflex digitală dintr-o generație mai veche. Un Canon 350D. Din doi pași mari și rapizi e lângă mine, tot zâmbind și, precipitat, strecoară mâna într-un buzunar interior, scoate un cartonaș dreptunghiular și alb, apoi îl îndeasă între centura și pantalonii mei, cu un gest fluid și pervers. Zâmbetul e larg, și îi văd dinții imaculați și regulați, prea albi și prea regulați pentru a nu fi noi, implantați, și, la fel de brusc, se întoarce și dispare cu pași tot mari și tot siguri.

Am rămas mască, împietrit, ca un licean pupat pe gură pentru prima oară…

Privesc în micul ecran și îi văd din nou zâmbetul larg, sincer, fericit sau doar profesional. Un minunat zâmbet de serviciu. Dar ce portret…

Pun capacul pe obiectiv, apăs pe off și apuc, ca și când ar fi fierbinte, cartonașul alb. E o carte de vizită, e clar, dar gestul a fost atât de rapid, de neașteptat încât mi-a blocat orice reacție.

Citesc:

Diana Anton. Entertainment Deputy Cruise Manager. Queen of the Seven Seas.

O adresă de email, un număr de telefon interior, cifrele unui birou de pe puntea de comandă și un interval orar.

Diana Anton?… E un nume românesc. M-o fi auzit vorbind? Dar n-am vorbit cu nimeni în românește. Diana Anton?… Numele parcă face să-mi sune un clopețel undeva în adâncul amintirilor mele, adânc, foarte adânc… Dar nu reușesc să mă agăț de nimic. Diana?… La câte Diane am cunoscut…

Au început să apară și alte zâne pe punte. Blonde. June. Despuiate. Mi-a pierit orice chef de a mai fotografia ceva. Aș vrea să mă întorc în cabină, dacă voi nimeri drumul…

Scot harta mototolită din buzunar și o despăturesc. Nu e mare și e clară. Cabina mea nu e departe.

Aerul condiționat bâzâie în surdină. Aparatura e ascunsă prin pereți sau curentul de aer rece vine de undeva din adâncurile navei. Aud doar zumzetul și simt aerul rece care parcă vine de peste tot. Perdelele de la balcon sunt trase, ușa închisă. Înăuntru e aproape întuneric. Găsesc pe pipăite geanta laptopului și îl pornesc. Am semnal. Și intranet și internet. Mă conectez la rețeaua navei și tastez adresa de email. Scriu doar Cine sunteți? și atașez fotografia descărcată din aparat. Atât.

Și aștept răspunsul.

Care, evident, nu vine imediat.

Așa că încep să despachetez și astfel cabina, mare și confortabilă ca o cameră de hotel cu multe stele, începe să prindă din aroma și din amintirile mele. Haine, pantofi, cărți și caiete, pixurile și tot felul de gadgeturi digitale… Pliante, hărți și ziarele malteze de azi și cele românești de acum trei zile…

Locuiesc pentru o vreme într-un minisuite, cum scria în broșura publicitară și cum scrie pe factura aia uriașă pe care am plătit-o și pe care o păstrez, ca pe un document antic, foarte valoros, în portofel, alături de bani, carduri și alte mici amintiri sau prostii… Acea factură dovedește statutul meu social. La un moment dat. La acest moment…

Târziu mă uit din nou pe laptop.

Am un răspuns.

Simplu.

Thanks. Same place. 10.15 PM. D.

În engleză? Fițe. Sau nu e româncă. Mai am mult timp până la 22 și 15. Multe ore. Mă bag în duș. O să ies să mă plimb și poate merg să mânânc ceva mai târziu.

La 10 e întuneric. Deși vaporul e luminat feeric, ajung un pic mai greu în același loc. E vorba aia, că noaptea toate pisicile sunt negre… O văd. Tot în uniforma albă. Se sprijină de balustradă. Privește în zare. Privesc ceasul, dar nu văd ora… N-am nici ochelarii. Probabil că am întârziat un pic.

Se întoarce spre mine exact când am ajuns lângă ea. Același zâmbet larg.

– Ce mai faci, Alex?

Iar reușește să mă blocheze cu o reacție neașteptată. Româna ei este un pic cântată, dar e corectă. Sunt prins pe picior greșit. Râde cu poftă. Eu nu zic nimic. Nu fac nimic.

– Nu știi cine sunt, nu-i așa?

Îmi țugui buzele într-un efort disperat de a-mi aduce aminte…

– Nu. Nu știu.

Pare că nu mă crede. Devine serioasă, apoi iar zâmbește, iar serioasă…

– Sunt Diana. Diana Anton. Nu mi-am schimbat numele.

Mintea mea face un efort formidabil de a selecta mii și mii de figuri, voci, siluete, dar este inutil. Cred că fața mea exprimă exact dezamăgirea de a nu o recunoaște.

– Îmi pare rău, chiar nu…

– Ai îmbătrânit, Alex… Sau poate nici nu am…

– Da, am îmbrătrânit. Merci de aducere aminte. Încă un pic și sar juma de secol. Ce voiai să spui? Nu ai ce?…

– Nimic. Amintiri. Școala generală… Au trecut mulți ani… mulți de tot.

Școala generală. Caut în minte acest fișier. Nu-l găsesc. Nu mai țin minte nici o figură. Doar vagi momente când s-au petrecut. La ore, petreceri, o serbare, o excursie… Vag, foarte vag…

– Școala generală?… Am fost colegi?

– Da, afirmă ea mișcându-și capul și părul bogat și blond se unduiește amețitor ca în reclamele tv. Miros momentul tâmpit pentru un compliment…

– N-aș fi zis că suntem de-o vârstă. Arăți mult mai tân…

– Bullshit! Asta e așa ca să facem conversație, Alex! Habar n-ai cu cine vorbești și arunci fraze de telenovele!

Mă blochează reacția ei brutală. Nu zic nimic. Doar o privesc în ochi.

– Iartă-mă… Nu ai nici o vină. Fraze din astea, șablon, tot aud. Scuze, domnule Zaharia. N-ar fi trebuit să te acostez așa. Dar m-am bucurat sincer să te văd. Să te revăd după atâția ani. Vreo 40 și ceva…

– Îmi pare rău, nu reușesc să…

Atât îmi iese din gură, mie, marele fotograf, afemeiat și tupeist. Mă simt nasol, nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…

Dacă nu mai am amintiri din școala generală înseamnă că am intrat în putrefacție. Neuronii mei s-au dus.

– Te-am întristat, șoptește ea.

O privesc în ochi și parcă ghicesc o lacrimă. Sau e doar sclipirea luminilor vaporului…

Și iar face un gest neașteptat. Se apropie mult de mine și cu dreapta, cu dosul palmei, cu vârfurile degetelor mă mângâie ușor și leneș pe cap, pe frunte, pe nas, pe gură și pe bărbie. Apoi își retrage repede mâna și se întoarce cu spatele la mine ca o școlăriță rușinată.

Da. Știu. Știu cine e! Acum știu!

– Diana… Tu ești colega mea de bancă dintr-a II-a! Îmi amintesc. Ai venit la noi la școală într-a doua. Și doar eu eram singur în bancă. Te-ai așezat lângă mine atunci… Doamne, știu, gestul asta… l-ai făcut și atunci… nu chiar atunci, peste o vreme, și… și acum m-am rușinat… Off, Doamne, îmi amintesc…

Revine cu fața spre mine. Zâmbește și zâmbetul e tot ăla larg și deschis, dar parcă plânge și mai face o dată același gest, mult mai încet…

– Da, eu sunt. E târziu. Sunt obosită. Mă duc la somn. Mâine încep devreme.

– Dar Diana…

– Mă bucur că ți-ai amintit… Devine brusc serioasă, schimbările astea bruste de atitudine deja mă debusolează, și zice: În numele echipajului de pe Queen of the Seven Seas îți urez noapte bună.

Și pleacă.

Aș fi vrut să-i spun doar atât: Pe mâine. Dar nu mai apuc.

Mă duc pe bâjbâite în cabină, dar nu mi-e somn. Aș bea ceva, dar nu singur. Aș merge la un bar, dar mi-e lene. Aș face ceva, dar nu știu ce. Deschid ușa balconului, aerul mării năvălește în cameră, sărat, călduț și zgomotos. Să mă arunc de la balcon în mare, n-ar fi nici o sfârâială…

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească