Ultimul Karamazov, vol. 2 (II)/ de Mihail Gălățanu

DMITRI.MITEA. GRUȘENKA. LA UN PAHAR DE BĂUTURĂ. DE CE NU MĂ POT CERTA CU TINE, MITEA?

Am constatat că nici nu mă pot certa cu Mitea. Nici măcar pentru Grușenka. Nu prea ne iese. Ne iubim prea mult.

Ca să fiu cinstit, chiar ne-am certat, deși am vrut, la început, să trec asta cu vederea ochilor dumneavoastră.

Ne-am certat chiar rău – dar, recunosc, nu ne-am putut bate. Deși, poate, aș fi vrut. O bătaie în toată regula ar fi clarificat lucrurile. Ne-am fi vărsat nervii. Traistele cu frustrări s-ar fi deșertat. Sau cu fustări? Suntem, oare, amândoi, eu și fratele meu, Mitea, iremediabil afemeiați?

Să fie așa Karamazovii?

Și bătrânul meu tată să fi fost așa, oare, tocmai pentru a ne confirma spița? Asta ar fi un lucru de îngropat în minte: și ținut acolo; și verificat. Căci trebuie, numaidecât, să aflăm cum suntem. Și cum suntem? Putem să suportăm? Putem să aflăm și să suportăm după aia – sau numai gândul asta ne-ar ucide?

În ziua în care a venit Dmitri la mine (asta se întâmpla cu mult mai demult), Grușenka nu era. Era la ea acasă, pentru niscaiva lucruri pe care le avea de făcut – și pe care, uneori, nici nu găsea de cuviință să mi le spună. Dar, drept lucru, nici eu nu prea mă omoram cu întrebatul – cu obișnuita indolență a bărbatului tânăr.

Dmitri a venit de dimineață. Ne-am pus și am făcut mâncare, iar apoi ne-am așezat, față în față, pe colțurile meselor și, obicei rusesc, după ce am mâncat copios, cu bunătățuri, adicătelea icre negre, scrumbie și alți pești, inclusiv ceva păstrăvi, ne-am apucat de băut. Temeinic. Așa cum numai rușii pot să o facă. Și să ne spunem ce avem pe suflet, ca doi frați buni, care s-au iubit întotdeauna.

– Așadar, și tu o iubești pe Grușa – am zis. Și am deschis ostilitățile. Poate nu trebuia să o fac. De obicei, când ne doare ceva, vorbim și pe ocolite, ca și cum am da târcoale să ocolim rana.

– Eu mai întâi, kaneșno, a încuviințat Dmitri. Nu uita, mi-a mai spus, că eu am fost primul. Bătrânul nostru, babacul acesta incurabil, Fiodor Pavlovici, la mine a văzut-o și, mare pișicher bătrân, i s-au aprins călcâiele.

– Cât a putut fi de nebun…am murmurat aproape doar ca pentru mine.

– Eu nu gândesc așa, a replicat Mitea. Este și el un bărbat. Eu îl înțeleg foarte bine. Grușenka este frumoasă și, în plus, are acel aer de ingenuitate care place mult. La prima vedere, cel puțin. În rest, aș putea conchide că suntem cu toții nebuni. Atunci, de ce nu ne-am îndrăgosti nebunește? În fond, de ce ai fi crezut tu, moi brat Mișa, la începutul relației, că o să ai mai mult noroc decât tata. Fiodor Pavlovici avea bani, putea să îi ofere Grușenkăi un trai mai îndestulat, iar Grușa chiar pare avidă după asta…

– Daragoi Mitea, am spus, simțind că, deja, mă enervez, inima nu știe cum alege. Dacă s-ar fi uitat la tine, cât de cheltuitor și mână largă îmi ești, Grușenka, la urma urmei, putea să te prefere, definitiv, pe tine… În fond, și tu îi puteai, ușor, satisface această – uneori – bolnăvicioasă nevoie de bani a Grușenkăi, care, ca orice jenșcina, își dorește să aibă, cu orice preț, stabilitate…

– Deși știu că ai dreptate, mă întrerupe Mitea, știu că nu pot să mă uit la Grușenka așa, ca la o femeie… Eu o văd, în continuare, cum o vedeai și tu, ca o fetiță, ca o adolescentă perpetuă…

– Așa și este, conchid eu, este prăpăstioasă – și capricioasă ca nimeni alta, dar, oho, îmi vine să zic, ce esență de femeie se ascunde în ea…nici nu îți vine să crezi, spun…

–  (și el, Dmitri, spune, adică adaogă)…ai dreptate, da, face eparte din farmecul ei personal…și nu e puțin…

– Nu știu de unde vine atâta charismă (spun).

*

SCRUMBII ALBASTRE, LUNECÂND PRIN PÂNZELE VAPOROASE ALE ALCOOLULUI

Întind mâna și iau de pe masă o delicatesă, scrumbie lungă, afumată, cu o platoșă cu luciri albăstriu-metalice, ca peștii de prin ape adânci și reci, precum cele ale Mării Nordului.

Este doar o jumătate de scrumbie, dar ce minunat se brodește ea cu vodca aici, vălurindă și ea, sub pânze albastre.

După vreo câteva ore de taclale, suntem atinși de filoxera alcoolului. Picniți doar. Întărâtați. Dmitri se îmbată greu, nu ca Alioșa. Este în el o cătană tăbăcită, rezistentă.

Când vorbește de Grușa, se înflăcărează. Sau prinde a se înflăcăra. Dar cine nu se înflăcărează, atunci când este vorba despre Grușenka?

Arătați-mi unul, unul singur – și îl mănânc.

Pesemne nu o cunoașteți pe Grușa.

Acum, Dmitri perorează. Dar, pesemne că sunteți preveniți, acesta e stilul nostru, al Karamazovilor:perorăm. Și am putea perora despre orice, dar adevăru-i că acum perorăm despre Grușa.

Și, atunci, îl prind și îl întreb:

– Dar pe prietena ta, pe blânda, buna, Ekaterina Ivanovna, nu ai pus în grațiile tale?

– Nu, zice Mitea, cu o mișcare categorică a mâinii, ca și cum s-ar apăra de o muscă nevăzută…Și îmi șoptește mai departe: pe Katerina nu am iubit-o niciodată. Sau aproape că nu am iubit-o. Cam așa e. Când o cunoști pe Grușenka, toate celelalte femei își pierd însemnătatea. Adu-ți aminte de flacoanele acelea cu parfum franțuzesc. Nu poți să te mai dai la parfumul acela de trandafiri bulgărești, după ce ai adulmecat-o pe Grușenka.

– Da, spun, dar Katerina avea/ și are toate calitățile din lume…

– Da, Mihail, spune, serios, Dmitri, dar una singură nu o are: nu are nebunie… Iar viața, fără nebunie, este/ sau pare de netrăit…Și așa este ea cam stearpă, cam searbădă, viața asta, darămite fără nici un grăunte de nebunie mie, unul, mi s-ar părea de-a dreptul insuportabilă.

– Negreșit, îi răspund. Tu, Mitea, ai mare dreptate. Căci ești fire rebelă. Însă mă gândesc – adaug eu și întăresc – că ar fi o mamă grozavă Katerina… și ce femeie, chiar aprigă uneori, în ciuda blândeții, știe să se sacrifice…

– Da, însă toate acestea, Mihail, mi se par superflue, toate se nimicesc, bunul meu instinct se duce naibii, nimic nu mai are valoare, atunci când apuc, iar și iar, să o văd pe Grușenka, măcar de-o clipită. Vocea rațiunii își pierde uzul. Iar tu ești vocea rațiunii, dragul meu Mihail, fratele meu preferat, deși, aici, ar trebui să mă gândesc puțin și la Mișa…

Și, deodată, iarăși îl văd în picioare, cu pumnul ridicat, ca și cum ar fi vrut să tune asupra mea. Și, nu știu de ce, aș putea intui că vrea să mă lovească – sau ar fi vrut.

*

Îi văd umbra aplecată asupra mea.

Dmitri, să mă lovească pe mine? Să fi fost doar o proiecție? O nălucire a minții mele. Sau să fie existat, măcar în fașă, această intenție? Poate că nici el nu a conștientizat-o, dar așa mi s-a părut, pentru o clipă, iar clipa asta, ca orice clipă a lucidității, nu o mai poți întoarce. Nu îmi este teamă și, totuși, o adiere de mâhnire, ba nu, o presimțire de mare mâhnire pune stăpânite pe mine.

Să fi întins el mâna asupra mea? Iar eu de unde să știu dacă a vrut să mă mângâie sau nu? Sau dacă mâna s-a înălțat cu ură?

Cu toții suntem plini de umbre. De aceste umbre. Din pricina unei femei, știm că și oameni ai bibliei, chiar frați, s-au iscat, unul asupra altuia.

Negreșit că am un frate iute la mânie. Negreșit că este pătimaș. Așa e felul nostru de a fi, ne înfierbântăm repede. Aproape că pierdem din vedere cine suntem.

Totuși, mie cred că nu mi-ar fi trecut prin cap măcar să îmi ridic mâna asupra vreunui frate. Și cu atât mai mult asupra lui Mitea. Am rămas îndoit de inimă și, ca înghețat, nu am făcut nici o mișcare. De altfel, cred că nici nu mă puteam mișca. Mă transofrmasem într-un fel de stană de piatră.

Cred că și Dmitri a simțit asta. A rămas, câteva clipe, și el – așa, plutind îndeasupra mea. Cred că scena avea ceva umor involuntar. Eram ca în luminile unui teatru. Momentul în care am amuți amândoi s-ar fi putut vedea ca un soi de dans stângaci.

Ar fi trebuit să ne fie rușine. Rușine la amândoi. Dar pentru ce? Poți să condamni un om pentru o intenție? Și aceea doar presupusă?

Mitea a ieșit din cameră. A trecut pe lângă mine și a ieșit din cameră. A rămas mâncare pe masă, resturile unui festin aproape frățesc. Un ospăț la care tocmai noi am lipsit. Care ar fi fost perfect fără noi. Icre, votcă, dar nu inimă bună – sau nu îndeajuns de bună.

Am stat în tăcere, am aștepta mai bine de un ceas sau două, dar zadarnic: Dmitri nu s-a mai întors. Apoi am început să beau în tăcere, economicos, cu înghițituri foarte mici. Ca și cum ai bea doar amorțire sau mâhnire.