Ultimul Karamazov, vol. 2 (III)/ de Mihail Gălățanu

Primul volum din Ultimul Karamazov a apărut în 2014 la editura Allfa, în Colecția Strada Ficțiunii. Egida sub care a apărut cartea este Lista lui Alex., coordonată de criticul Alex. Ștefănescu. Al doilea volum, din care sunt extrase fragmentele următoare, este în lucru.

LA UȘĂ CU KATERINA IVANOVNA.

O FRUMUSEȚE ARISTOCRATICĂ

Și cine credeți că vine la mine a doua zi? Ekaterina Ivanovna, da, chiar ea, în persoană. Mândră, de neostoit, frumoasă ca o cadră: aș compara-o cu icoanele, dar comparația pălește în fața ei. Icoanele sunt niște frumuseți plate, la propriu – și la figurat.

Cum s-au petrecut lucrurile? Uite-așa bine. Aud o bătaie în ușă. Tocmai terminasem de bărbierit și îmi făceam o cafea. Turnasem apă în ibric și o lăsasem, în spirtieră, să fiarbă. La mine, trebuie să spun, bărbieritul durează. Bărbieritul, la mine, este un ritual în sine. Durează, deci, cel puțin o jumătate de ceas. Ceea ce înseamnă ceva vreme. Numai săpunitul obrajilor și al gâtului și este în stare să îți ia jumătate din această vreme.

Bătaia din ușă a fost suavă.

Am deschis și am rămas cu spuma pe față. Cu gura deschisă. În mod cert, Katerina Ivanovna a savurat momentul.

M-a văzut la bustul gol și cu briciul pe față. Cred că nu i-am chiar displăcut, pentru că m-a măsurat din cap până în picioare.

Mi-am cerut scuze. M-am bâlbâit. M-am înroșit. Apoi am întrebat:

– Și Mitea știe?

– Ce să știe?

– Că sunteți aici.

Kati Ivanovna a zâmbit. Ce fraier ești ca să întrebi asta, a răspuns zâmbetul ei. Fratele tău se află acolo unde și stă cu chirie, la acele două babe aristocrate, din înalta societate. Am dedus singur acest dialog mut.

Mă arătam, recunosc, tare răscolit. Și răvășit ar fi puțin spus, că nici măcar nu știam de unde să mă adun.

Cuvântul răvășit spunea însă precar despre situație, dar și despre starea mea de spirit. Încercam, fără să vreau aproape, să o compar cu Grușenka. Dar nu prea mergea. Aveam în față un cu totul alt tip de frumusețe – și un cu totul alt tip de impetuozitate.

Katerina Ivanovna era o frumusețe oficială. O frumusețe profund aristocratică. Și, de aceea, una cu o morgă cât se poate de rece. Cine ar fi visat să i-o tragă unui sicriu?

Aș fi desprins-o din saloanele de ceai, în care se infiltra și burghezia noastră, tot mai mult. Pe acolo cred că o și cunoscuse Dmitri al meu. Nu putea fi ceva mai opus cu Grușenka. Și, totuși, inima mea pleda, cumva, în ascuns, pentru Grușa. Grușa era și ceea ce îi spune numele: o frumusețe apetisantă, fără pretenții, dar cu hatâruri și capriții.

*

ALIOȘA CEL ASPRU.

RANA DIN SUFLETUL KARAMAZOVILOR

Pe Alioșa nu îl mai văzusem de multă vreme. L-am întâlnit într-o cârciumă, la dorința lui. Mă invitase să ne vedem la una dintre cârciumile pe care, mai nou, le frecventa.

Am găsit, așa cum nu mă așteptam, un Alioșa cu barbă. Un Alioșa schimbat. Căci idolul lui purta barbă. Era vorba despre un nou prieten al său, foarte proaspăt, dar de care se atașase cu mare fervoare. Era vorba de o fervoare religioasă și nu numai.

Alioșa cel aspru era sau părea diferit. Barba îl făcea mai dur, îi dădea acel aer și înfățișare de bărbăție cu care nu eram obișnuit. Nu știam să îl văd așa.

Arăta, acum, ca un soi de șef de trib, parcă el era cel mare. Cel mai mare dintre fii, nu Mitea. Pentru că, trebuie să o spunem, înfățișarea sa cu barbă îl făcea să pară cu vreo zece ani mai vârstnic. Îi crescuse și părul, era acum drept, dar lung – și îi încadra fața altfel.

Fizic, îmi plăcea mai mult acest nou Alioșa. Nu și cum se schimbase sufletul său, parcă se strânsese, asemenea unei cicatrici. Este rană pe inima ta, îmi venea să-i spun, Alioșa. Este o pojghiță înnegurată de sânge închegat.

De unde venea, oare, acea rană, mă tot gândeam? Din sufletul Karamazovilor? Din viața lor, tumultuoasă, accidentată, abrazivă, neclară, amestecată?

Dar cel mai mult mă intriga prietenul său. Am stat la masă împreună, tustrei – și am băut. Am băut cu sete, cu poftă, toată seara. Am băut ca și cum mâine ar fi ultima zi. Ultima zi din viață, ultima zi din Apocalipsă.

Dar lumea nu se termina aici. Lumea e eternă, nu se începe și nu se termină niciodată, este un ceva infinit, un dat în preschimbare.

Prietenul lui Alioșa, Vasili, îi semăna foarte mult. Arăta la fel de neguros, acum, era o copie a sa, dar pe fundal brun. Era, deci, un bărbat brunet, înalt și foarte puternic, cu convingeri religioase, dar și cam de stânga, revoluționar în același timp.

Nu mă întrebați cum se înțelegeau contrariile în același om, lucruri de neînțeles, contrarii de neîmbinat, conflicte de nestins, patimi de necompatibilizat.

Prietenul  său, se vedea treaba, îl înfluențase foarte mult. Îl făcuse să uite cine este, iar în locul lui se născuse un alt om. Alioșa devenise și el un revoluționar, un fost schimnic, acum răsvrătit.

UN OM BLÂND, CARE VISASE SĂ SALVEZE LUMEA…

Cum poate ajunge un fost schivnic să îmbrace pielea unui actual revoluționar? Asta chiar mi se pare o întrebare. Și nu pentru că este vorba despre fratele meu, Alioșa. Nu, nu de asta. Dar un om blând, un om care visase să salveze toată lumea prin cumsecădenia sa, cum poate să… Și, totuși, poate că tocmai de aia, o să îmi răspundeți: tocmai pentru că el se atârnase de un fir subțire, cel al idealului. Pentru că visase Absolutul, cu ochii deschiși, așa precum și noi în visăm, îl sperăm cu toți țâțânii noștri, cu toată dragostea. Ținem pumnii strânși pentru ideal. Idealul face, uneori, din noi, niște netrebnici sau niște jertfe, după cum ne este felul în adevăr. Ne cerne ca pe un bob, neghină de grâu – și grâu de neghină. Despre cum va da rod bobul și scrie și acest antecesor al meu, Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Cum, poate, însă ca sufletul tău să se înăsprească în așa hal, în astfel de măsură încât să fii în stare (aproape) să ucizi, pentru o cauză, fie ea și revoluționară, să faci parte din comploturi, din conspirații care în țărișoara noastră se cam îneacă în sânge?

Greu de înțeles logica distrugerii, după ce ai fost însăși bunătatea întruchipată. Dar acesta este acum Alioșa, un suflet controversat, da, dar un autentic suflet de karamazov îmi vine să spun, suflet care se scaldă în luciri de rai dar și în tenebrele celui mai adânc, celui mai de catran iad, iadul indiferenței, al urii, al răsvrătirii. Și să fie, iarăși, cumva, adevărat că răsvrătirea vine numai de la acel Satan, stăpânitorul Pământului și al sufletelor deja subjugate?

Cel pierdut îi pierde și pe alții.

Dar până la urmă nu cumva acela care se revoltă împotriva orânduirii sociale de aici este un revoluționar autentic, un propășitor al binelui, devreme ce lumea neguroasă de pe Pământ este stăpânită de împăratul Iadului?

Împotriva acestei lumi am tot dreptul să mă revolt, zice Alioșa, căci ea nu este stăpânită pe deplin de Dumnezeu, deoarece Amăgitorul și Ispititorul, Înșelătorul lumii își bagă coada aici. Să duci război cu această lume înseamnă să bați război cu Ucigă-l Toaca.

Luptând împotriva lui, apăr mantia lui Dumnezeu. Și nu am fost plecat nicio clipă. Tot timpul am fost și sunt de partea Dumnezeului meu. Doar că la mănăstire îl puteam sluji prin reculegere, iar acum – chiar cu arma în mână.