Ultimul Karamazov, vol. 2 (V)/ de Mihail Gălățanu

ÎNTOARCEREA LUI IVAN

Și a fost vremea întoarcerilor. S-a întors și m-a căutat. Chiar el, Ivan, fratele meu, pe care nu îl suportam. E drept, rivaliza cu Smerdeakov, iar acela, un rândaș unsuros (ce dacă e fratele meu?), câștiga întotdeauna premiul pentru cea mai mare lipsă de popularitate. Ivan cel nebun, îl numea lumea, mai ales după ieșirile de la tribunal. După care s-a îmbolnăvit grav și cu puțin a trecut pe lângă moarte. Ivan pare, mereu, fragil, deși nu este. E un om al aparențelor și contrariilor, ca și atunci când a creat poemul Marelui Inchizitor. Este la fel de nevricos ca și mama sa, Sofia Ivanovna. Atâta doar că mama sa a murit și l-a lăsat, de la șase ani, fără ocrotirea ei, ceea ce, kaneșno, l-a înnebunit și mai tare. Ah, dragă Sofia Ivanonvna, chit că nu ești mama mea, rău mare ai mai făcut lumii/și pe lume, să îl lași fără dumneata pe bietul de Ivan!

Dar, aici ajuns, nu este nici o cale să nu recunosc, Ivan este o minte strălucită. Poate că nu are geniu, deși, la urma urmei, nici pentru asta nu aș putea să bag mâna în foc. A fost un elev extraordinar și un student pe măsură. Mai mult, dincolo de perioada sa universitară de la Moscova, el s-a arătat impresionant în tot ce a scris, gazetărie, dar și încercări literare.

Ivan a venit la mine și alarmat de Alioșa, despre care nu se mai știa ce face, doar că o luase pe alte cărări.

Dar nu e mai puțin adevărat că ne adânceam în discuții despre Dumnezeu și despre cum este condusă lumea aceasta. Este o lume disjunctă? Cine este stăpânul ei? Cel aruncat pe pământ?

 A apărut Iisus tocmai ca să nu lase lumea în mâinile celui rău? Căci, după cum spune Cartea Sfântă, cel rău sălășluiește aici de la aruncare lui pe Pământ de către oștile îngerești, conduse de Arhanghelul Mihail. Și, mereu, cetele acestuia se strâng și pe Pământ, aici, ca să îl învingă pe ucigă-l toaca.

Iacătă, deci, că Războul Nevăzut continuă și în zilele noastre.

      – Este o realitate, spunea Ivan.

      – Nu sunt deloc lămurit că lucrurile stau chiar așa, era – de regulă – replica mea.

– Tot timpul, ce vedem în jurul nostru, sunt înlănțuiri ale războiului acesta metafizic, se      înfierbânta Ivan.

Iar dacă, uneori, ridicam din umeri, se ambala și zicea:

– Da, Mișa, eu îl văd cu ochii mei. Și nu mă refer, neaparat, la cei fizici, ci la aceștia dinăuntru, care stau în spatele ochilor mei fizici, pentru că, să știi de la mine, în spatele ochilor noștri, pe care îi vedem, șed mereu, acolo, pitiți, o altă pereche de ochi. 

*

IARĂȘI, SMERDEAKOV.

SMERDEAKOV, TOVARĂȘUL BOVINELOR, ÎNCEARCĂ SĂ ÎMI INTRE PE SUB PIELE?

Mai mult, cel care îmi aținea calea era Smerdeakov. Știa că nu îl suport și, totuși, nu se putea bține să nu îmi iasă în drum. Se făcea că își moșmondește ceva, nesuferitul. Și, uite-așa: îmi dădea binețe. Cum? Cu glasul lui mieros, de slugoi nefericit. Își rotea capul, în mod disgrațios, pe gâtul său lung. Avea ceva nefiresc în asta, cu părul lui șaten închis spre negru, aproape lins și, totuși, sârmos. Avea înfățișarea unui  rândaș ignobil, de parcă, îngrijind vitele sau caii, ar fi căpătat ceva din înfățișarea bovină și năravurile animalelor cu care își petrece toată ziulica – tovarășii lui de întreaga sa viață.

Smerdeakov? Ce să caute Smerdeakov pe lângă mine? Și de să încerce să se dea bine? Ce ar fi avut de câștigat? Să fi dorit, așa, dintr-odată, să îmi intre pe sub piele?

Aproape că, fără să vreau, începusem să mă învăț cu toate aste farfastâcuri, un fel de tribut neștiut, neașteptat, din partea unei persoane care îmi provoca, fizic, repulsie. Nu ați simțit, oare, că sunt oameni pe lume care, numai la simpla vedere, vă provoacă un fel de greață a vintrelor, mădularele se răscoală, glota urcă, voma caldă, fierbinte, ajunge în gât, gata să iasă, să vină înapoi, pe traiectele ei dintotdeauna? Ah, ce nenorocire, să îi întâlnești pe cei damnați, pe cei care sunt șui, pe milogi, pe păsările-fute-vânt, pe ăștia care o fușeresc toată ziulica, pe câtu-i ea de mare, care nu au nici un rost pe lume – sau, doar, par să nu aibă?

Și te întrebi de ce i-a mai lăsat Dumnezeu pe lume, ce a vrut cu ei, ce a fost în intenția lui, divină, de ce să le rezerve un loc pe lumea asta și ăstora care sunt, parcă, blăstemați, să se chinuie tot timpul și în toate felurile?

Iar Smerdeakov, neîndoios, era unul dintre aceștia. Unul care își pierdea timpul pe lângă mesele oamenilor, dar căutând oase și ciolane roase de pe sub masă, unul care învățase umilința pe de rost, iar aici spun încă o dată: umilința, nu smerenia.

Căci smerenia adâncă, sinceră, se spune că te înalță.

Cât despre umilință, ea nu are nimic din noblețea smereniei, care aduce – măcar cât de cât – cu un pospai de înțelepciune.

Umilința are înjosirile ei.

În timp ce, ehei, smerenia naște minunății.

Și, iată-mă, acum chiar am făcut, aproape fără să vreau, un elogiu smereniei.

*

A DOUA VIZITĂ A KATERINEI IVANOVNA

A doua vizită a Katerinei Ivanovna. Asta am și apucat să scriu în jurnal. A VENIT LA MINE, PENTRU A DOUA OARĂ, GATA SĂ FIE SINGURĂ CU MINE, SĂ SE EXPUNĂ. Pe nepusă masă. S-a așezat direct pe pat, cu mâinile în poală. Nu știa ce să facă, ea cu ea însăși. Și cu mâinile ei. Mai ales cu mâinile ei. Și, curios lucru, îmi venea să fac și eu ceva cu ele. Să le fac să se liniștească. Să le protejez. Să am grijă de ele. Eu. Să am grijă de ele, ca și ce chestie? Bă, te auzi? – așa mă întrebam singur. Poate cu Grușenka? Și, totuși, uite, acum, Grușenka stătea singură și liniștită în fața mea, așezată pe patul meu de campanie, adus de Dmitri.

Adevărul e că nu pre stătea liniștită, ci au contraire și dimpotrivă: mâinile i se mișcau, oho, ți încă mai cum, așa, cam ca niște peștișori zânateci. Oglindeau lumea. Prin neastâmpărul lor. Ekaterina Ivanovna stătea pe colțul patului, chiar lângă tăblie, cu mâna sprijinită pe ea – și era răvășitor de frumoasă. Fabulos frumoasă. Infinit frumoasă. Mâinile ei erau un elogiu. Involuntar. Ea era răpită în duh, precum o mireasă. Dar refuzată de Mitea! Idiotul? Mi-am spus, pentru o clipă, aproape că fără să-mi dau seama ce spun:

      – Nebun ce ești. Cum poți să refuzi o fată atât de frumoasă?

Și subconștientul mi-a răspuns:

      – Dar Grușenka?

Tot subconștientul mi-a spus:

      – Știi foarte bine că Grușenka este altceva.

Iar dialogul, abia înfiripat, s-a înlănțuit.

      – Da, foarte bine, știu, dar cum să refuzi o femeie atât de frumoasă?

Dialogul a continuat:

      – Dar nu numai cu frumusețea te căsătorești, nu-i așa?

Așa era, și totuși… Te însori cu o femeie întreagă, și, poate, mai întâi, cu mintea ei. Și/sau – mai ales – cu caracterul. Și, totuși, nu mă putem opri să nu admir frumusețea ei înlănțuită din toate drăgălășeniile lumii, gata să fie făcute cadou (și anume) pentru a fi gustate de un bărbat, norocosul de dânsul!

Ekaterina Ivanovna era astfel înveștmântată: avea părul strâns, ca ucrainencele mai cu seamă, într-o cunună aurie, parcă împletită din raze, deasupra frunții – și purta o jiletcă neagră, strânsă de corp, de i se vedea sânii, mai cu seamă ei, bine cabrați, mijlocii la măsură, așa cum trebuie numai bine, numărul doi sau trei, după cum mai spun, în alint de argou, bărbații din vremea noastră. Deși se petrec, toate acestea, parcă în illo tempore, timpul unui roman, și așijderea este ea, anume este ea, Ekatea.

Timpul în care este frumoasă o femeie este întotdeauna illo tempore. Timp absolut, pur, cel pe care îl căutăm. Acea vreme…dar care este acea vreme? Timpul sorocit? Timpul hărăzit? Timpul etern/vecinic pierdut, în a cărui căutare suntem?

Illo tempore! În vremea aceea, Iisus… Da, Iisus, stăpânul nostru, singurul nostru stăpân, se afla pe pământ. Întemeietorul lucrului. Salvatorul. Coborâtorul în iad. Urcătorul la rai. Înălțatul cu trupul. Findcă n-a putrezit. Pentru că, prin esența sa, El nu a putrezit. Nu a fost carne sfărâmicioasă. Pentru că nu a fost carne putrezitoare.

Illo tempore. În vremea aceea, Iisus. Era vremea în care Iisus învia. Illo tempore este vrea în care o femeie rămâne, de-a pururi, frumoasă. Frumoasă ca un vers de Pușkin.

Ekaterina Ivanovna era o femeie frumoasă în timpul ei. Rămâne/rămânea o femeie frumoasă de-a dreptul în timpul ei.

Avea o superbă coroniță/ghirlandă de păr. Și, uite-așa, strălucea.