Ultimul nud/ de Ellis Avery

*

*       *

La o săptămână după ziua în care am întâlnit-o pentru prima dată pe Tamara, în Bois, Anson m-a întâmpinat în fața librăriei prietenei lui, Sylvia, făcându-mi semn să îl urmez înăuntru, într-un colț ferit, ca să-mi spună ce aflase despre iubitul lui Gin. În timp ce ascultam, îngrijorată în privința colegei mele de apartament, simțind, în același timp, o bucurie sumbră din pricina faptului că avusesem dreptate, am început să analizez obiectele care se aflau în jurul meu. Rafturile pline de cărți aurite și îmbrăcate în piele – și pereții cu numeroase portrete fotografiate – dădeau o notă distinsă feței de cartof a lui Anson. În aer plutea un miros plăcut de celuloză și acid, de mere și mucezeală. Un mic terier sârmos și conștiincios anunța intrarea fiecărui client. O pisică neagră dormea pe o stivă de cărți, sub un desen înrămat care o reprezenta tot pe ea: dedesubt, un bilețel le avertiza pe doamne că lui Norocel îi place să mănânce mănuși. Deasupra șemineului se afla un bust al lui Shakespeare, iar pe tejgheaua din față fuseseră așezate câteva exemplare din Ulise, legate în coperte albastre: puteai să citești titlul chiar și din cealaltă parte a camerei. În cameră se auzea foșnetul clienților care citeau sau luau notițe în carnețelele lor, vorbeau în șoaptă; din când în când se auzea fâșâitul paginilor unui ziar deschis, și doar o singură dată de la sosirea noastră, zornăitul mașinii de încasat.

Regina acestei stupine cu multe alveole era o americancă tânăra cu părul creț, care îl salutase pe Anson, la sosire, cu bisous. Anson îi spusese numele meu, dar un alt client favorit a intrat chiar înainte să-l aud pe al ei. O puteam vedea fremătând de cealaltă parte a încăperii, aproape mereu în mișcare, dar nu agitată, stând de vorbă cu câte un client, recomandându-i Pomes Penyeach de Joyce, „tocmai publicată de subsemnata“, sau spunându-i altuia „Am să-ți fac aranjamentul cu o bonă“, într-un joc de cuvinte pentru abonné, un abonament la librărie.

M-am întors spre Anson.

— Ea a Sylvia?

Cine altcineva ar putea fi? spunea expresia lui.

— E magazinul ei, a explicat el.

— Dar e atât de tânără.

— Are patruzeci de ani, a șoptit el.

— Nu!

— Și acum o vezi cu drapelul în bernă. Mama ei tocmai a murit în iunie.

— Îmi pare rău, am spus.

Voiam să mă concentrez asupra a ceea ce spunea Anson: mama ei murise. Era tristă. Dar m-am trezit că atenția îmi era distrasă de felul în care se mișca în timp ce traversea camera. Sylvia Beach avea o amantă. Anson spusese asta. Și nu numai Anson: când îi pomenisem despre planurile mele de după-amiază, Tamara mi-a mărturisit că mergea des la librăria franceză de vizavi, a cărei proprietară era prietena Sylviei. Nu o prietenă de-a Sylviei. Prietena Sylviei. Toată lumea știa. Sylvia Beach era pentru mine dovada faptului că Tamara și cu mine nu eram singurele femei din istorie care făceau sex din plăcere. Uluită, o urmăream pălăvrăgind cu un client, cu trăsăturile ei dezghețate schimonosindu-se din pricina amuzamentului. Purta o haină bărbătească peste o rochie subțire. Trebuia să nu mă mai holbez; era nepoliticos.

— Cine sunt oamenii din fotografiile acestea? am întrebat eu, ca să mă calmez.

— Scriitori, a spus Anson, ca și când și-ar fi prezentat propriul salon. A enumerat câteva nume, dintre care unele îmi erau cunoscute de la școală.

— Și ce e asta? am întrebat, arătând spre lista de nume și semnături care atârna aproape de noi. Întinsă pe câteva coli de hârtie, bătută la mașină și înrămată, se întindea aproape de la podea până la tavan.

— Un editor american a piratat Ulise, și Sylvia a organizat un protest. Uite, aceea e semnătura lui Albert Einstein.

— Grozav, am zis. Uite, W. B. Yeats. Somerset Maugham.

— Se pronunță Yeits și Moum, dragă, nu Yiits și Mogăm.

— Oh, am zis eu, jenată. M-am uitat împrejur, sperând că Sylvia nu mă auzise, dar în clipa aceea ceva mi-a atras privirea.

— Stai un pic, uite, numele tău. Ești scriitor?

— Doamne, ar fi trebuit să ascund asta cu pălăria. Sylvia m-a pus să semnez aici doar pentru că eram în prăvălie în momentul respectiv.

— Dar de ce nu se pun la socoteală și cronicarii sportivi? Einstein ar trebui să fie mândru că se află pe aceeași listă cu tine.

Anson și-a dat ochii peste cap la auzul complimentului meu.

— Am scris o carte, pe vremuri, a zis el. Dar nu a fost cine știe ce.

— Pe bune? Nu am mai cunoscut pe nimeni care să fi scris o carte.

— Doar niște poezii și povești. Nu mă privi așa. Prietenul meu, Bobby, a plătit un tipograf să scoată câteva exemplare, asta e tot.

— E aici? Pot s-o văd?

— Nu mai este; asta se întâmpla cu ani în urmă. Și poeziile erau foarte proaste.

Vocea lui se transformase într-o șoaptă și s-a uitat cu subînțeles de la fotografia lui Joyce de pe perete, la volumele verzi, subțiri, ale romanului Pomes Penyeach, expuse lângă Ulise.

— Aproape la fel de rele ca ale tipului ăstuia.

Nu citisem nimic de James Joyce, dar faptul că glumea pe seama lui o făcea pe Sylvia să pară un pic mai umană în ochii mei.

— E o blasfemie, nu-i așa? l-am întrebat în șoaptă.

— Erezie, mi-a spus el.

Am râs amândoi înăbușit, în timp ce un bărbat cu fața îngustă și părul deschis la culoare și-a făcut intrarea în librărie, cu un sărut pe obrazul Sylviei și o bucată de cârnat pentru terrier.

— Vreo scrisoare pentru mine?

— Vorbeam de lup, a spus Anson în timp ce bărbatul cel înalt se întindea spre peretele acoperit de cutiuțe poștale din spatele casei de marcat.

— Uite-l și pe Bobby Nightinghoul.

— Anson, bătrâne. Ce mai pui la cale? a întrebat Bobby, croindu-și drum prin librărie, spre colțul în care ne aflam noi. Avea ochi albaștri mijiți și un cercel de turcoaz într-o ureche. Măsurându-mă din cap până-n picioare, l-a împuns pe Anson cu cotul în coaste.

— Bandit norocos ce ești.

— Puțin respect, Bobby, a spus Anson, împungându-l la rândul său.

— Locul ăsta funcționează și ca oficiu poștal? am întrebat, încercând să-l fac pe Bobby să-și deslipească ochii de pe sânii mei.

— Annie a cumpărat cutiile poștale pentru Sylvia. Nu-i așa că-s frumoase? a întrebat Bobby.

— Annie? am întrebat eu.

— Soția mea cea iubitoare.

— Căsătorie de conveniență, a explicat Anson. Annie locuiește în Elveția, cu iubita ei.

— Părinți englezi bogați. Nobilime. Foarte conservatori, a zis Bobby. Tu ai declanșa alarma de incendiu în casa lor, scumpo.

Combinația dintre gesturile lui efeminate și atenția sexuală activă de care dădea dovadă mă zăpăcea.

— Annie le scrie scrisori părinților ei și le trimite aici, a explicat Anson. Sylvia le pune apoi timbre franțuzești, pentru ca părinții ei să nu-și dea seama că este în Elveția.

— Ei cred că ne iubim ca doi porumbei, a spus Bobby, râzând. Orice, doar banii să curgă în continuare.

Auzind despre un alt cuplu feminin, simțeam că mi se întretaie respirația. Anson avea dreptate; Parisul era plin de ele.

— Vino la Handsome Hall, la Sélect, și adu-o cu tine și pe micuța panna cotta. Janet și Solita vor fi acolo. Hai să bem toți ceva pe socoteala socrilor mei.

— Peste o oră, Bobby.

— Să nu mă lași baltă, băiete.

— Chiar o să te duci să te întâlnești cu el? am întrebat după ce Bobby a ieșit din librărie pălăvrăgind în continuare.

— Nu imediat, mi-a răspus Anson amuzat. E un bețiv și un satir, dar nu e băiat rău. Dă de băut pentru toată lumea. Publică ce scriu prietenii lui.

Anson a schițat un semn cu mâna din spatele nostru, spre lista înrămată din spatele nostru, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la o întrebare: am ținut-o în minte, ascultându-l în continuare.

— A bătut la mașină o parte din Ulise, pentru Joyce, și i-a mai împrumutat și bani pe deasupra. Poate să-și ia adio de la ăștia, a zis el, fluturând cu mâna spre respectivii bani ai lui Bobby. Dar chestia cu Bobby e că nu are absolut nimic în comun cu ideea de muncă plătită. Așa că nu poți să treci pe la el pentru un pahar, dacă nu ești pregătit să bei toată noaptea.

Fragment din Ultimul nud, de Ellis Avery. Traducere din engleză și note de Roxana Dascălu. În pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei