Umorul la savanti

Nu voi fi eu acela care sa afirme ca savantii sunt altceva decat oameni ca toti ceilalti, fiindca ar putea sa para ca-i privez, in mod ranchiunos, de o sansa a normalitatii. Desi, recunosc, exista destule argumente si impotriva unei asemenea tendinte egalitariste, uniformizatoare. Prin talentul lor particular, manifestat adesea in domenii profund specializate, oamenii de stiinta se individualizeaza mai curand ca exceptii decat ca reprezentanti docili ai regulilor generale. Tin, ca artistii, de o elita sociala si, tot ca in cazul acestora din urma, deosebirea esentiala fata de masa (ori de “mase”, cum le place ideologilor politici sa spuna) vine de acolo ca ei pot sa-si permita comportamentul unui profan, fara a deveni ridicoli, pe cand profanul care s-ar ambitiona sa-i concureze in profesie ar fi ridicol mai ceva decat un ieftin personaj de comedie: ar putea concura la un premiu pentru ridicolul absolut.

Ma refer, bineinteles, la savantii adevarati, cei cu contributie creatoare, nicidecum la multimile de specialisti cu capacitati aplicative si reproductive, de care viata are de asemenea nevoie. si chiar ii foloseste, fara a le solicita, dincolo de examenele la disciplinele stiintifice alese de fiecare, si un examen de mare duritate la capitole ca inspiratia si efortul inventiv.

Poate ca tocmai intuitia nebuloasa a acestei singularizari in raport cu masa a si produs cu harnicie o serie de clisee intens circulate despre oamenii de stiinta. Bunaoara cel al savantului cascat si distrat, care ar fi in stare sa alerge cu plasa de prins fluturi – asemeni vernianului Paganel – fie si o saptamana, pe nemancate si pe nedormite, pana cand ar cadea el insusi victima unui insectar de caricaturi memorabile, spre distractia burghezului de rand. Din acelasi registru bonom-caricatural face parte o serie intreaga de anecdote centrate pe subiectul omului de stiinta complet acaparat de cercetarile sale impenetrabile, incat risca sa-si taie complet puntile relatiei cu realitatea. Despre Newton s-a imaginat o asemenea istorioara in care trebuie sa-l vedem pe celebrul descoperitor al legii atractiei universale stand cu ochii atintiti la oul din palma si fierbandu-si ceasul de buzunar, pana aveau sa treaca minutele regulamentare indicate, eventual, de coaja oului.

Anecdote de felul celei de mai sus ilustreaza un comic cam ieftin si in mod precis desprins de adevarul comportamental al personalitatii luate in vizorul umoristic. Fata lui Newton, mai curand energica si severa, privirea profunda ce strapunge lumea de sub o peruca de muschetar, asa cum ne sunt reproduse aceste elemente de portret in tablouri de epoca, ma cam impiedica sa vad in ilustrul fizician si astronom de la Cambridge, autor al Principiilor matematice ale filozofiei naturale, pe un oarecare gagauta ridicol, dispus sa ilustreze conventii comice despre devotiunea sa pentru stiinta. Din cate stiu, omul n-a fost deloc un zapacit, si cu atat mai putin un subiect ilariant, numai bun de pus in caricaturi. Se poate sa fi fost chiar o fire dificila, ca atatia alti savanti importanti din istoria stiintei, speta continuata inclusiv ca trasaturi comportamentale pana in zilele noastre si pentru al carei umor de buna calitate, chiar daca nu-l pun la indoiala, ezit totusi sa-mi bag mana in foc. Ma incumet mai degraba s-o fac pentru un alt savant englez, Thomas Morus, care n-a excelat in calcule matematice, dar a inventat Utopia, unde numeroase pasaje scrise in latina tradeaza o ironie subtila si un excelent umor englezesc. Renascentist-englezesc, sunt tentat sa adaug.

Personajele inzestrate cu umor n-au cum sa fie comice, iar genul caricatural isi trage foloasele, de regula, din opusul lor. Savantii pot nazui sa participe la prosperitatea artelor burlesti in masura in care sunt si ei oameni comuni, plini de vicii si lipsiti de spirit. Totusi, mi-e greu sa-i vad pe Pantalone sau pe Tartuffe privind cerul prin telescop si desenand elipse planetare in timp ce-si debiteaza replicile cu care au rascolit atata amar de ani praful scenei universale.

Nici peste oamenii de stiinta moderni umorul n-a fost cernut tocmai uniform si cred ca destui sunt aceia care, haituiti de convingerea ca profesia savantului e una prea serioasa prin definitie, manifesta o alarmata retinere cand e sa fie scoasa dintre reperele gravitatii. Desi e o prostie sa crezi ca stiinta inseamna neaparat redingota si scortosenie, sau ca tematica ei savanta ar avea eventual de suferit in precizie cand calculele sunt inscrise pe tabla de catre un profesor echipat in blugi. Imi amintesc, de pilda, cu multa placere de lectiile lui Carl Sagan, de umorul placut si destins cu care inveselea schemele si imaginile perindate pe ecranul televizorului, si pot spune fara nici o ezitare ca o asemenea maniera inteligenta de prezentare a lucrurilor complicate face din stiinta o entitate amicala, anihilandu-i caracterul pedant si spaimos.

Sau, ca sa trec la un exemplu din vecinatatea noastra imediata: ma consider norocos sa-l fi vazut si auzit in cateva randuri, tot pe ecran, pe academicianul Grigore Moisil. Un mare actor al stiintei, sub verbul caruia imi inchipui ca pana si problemele de analiza functionala, de geometrie diferentiala sau de logica matematica jubilau. Discursul sau rostit cu voce taraganata frapa prin inteligenta, prin acuitatea observatiei sociale, prin bun-simt si printr-o discret reverberata unda de umor, care in timpuri dificile pentru exprimarea libera a gandului facea totusi posibila si observatia critica. Un gest de eleganta si curaj, capabil sa transmita sufletelor noastre coplesite de oroarea zilnica a unei dictaturi un licar de bucurie si speranta. Figura lui de lenta si profunda mobilitate, asa cum sper ca o pastram cu totii in memorie, ma intareste in convingerea ca un savant cu umor face el caricaturile (sistemului politic, bunaoara), inducand o magica inertie paralitica in mana care ar avea nesimtirea sa-i schiteze o caricatura lui.