Un adevăr incomod

Octombrie 2006 are o semnificație aparte pentru mine. Este luna în care începeam primul an de facultate în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Anul acesta se împlinesc 8 ani de atunci, timp în care am parcurs, pe rând, toate ciclurile de studii.

Am avut trei restanțe în anul I. Ulterior, am absolvit examenul de licență cu nota 10, examenul de disertație pentru masterat cu nota 10 și am fost admis la școala doctorală cu nota 10. Am urmat stagii de pregătire și am fost bursier la școli de vară din țară și străinătate și am fost premiat în cadrul celui mai important eveniment în domeniul luptei pentru combaterea corupției la nivel mondial.
           

În 2009, când aveam 22 de ani și lucram pentru Transparency International, i-am cunoscut pe domnii Traian Băsescu, președintele în exercițiu al României, Mircea Geoană, pe atunci președintele Senatului și – respectiv – Victor Ponta, în calitate de președinte al Comisiei parlamentare pentru Codul Penal și cel de Procedură Penală. Trei ani mai târziu m-am alăturat echipei premierului Victor Ponta pentru a continua un proiect online de transparentizare a recrutărilor în administrație.

Ce este transparența

Tradițional, singurul moment în care politicul răspunde în fața cetățenilor îl constituie alegerile generale. În acel punct, cetățenii își manifestă acceptul sau, dimpotrivă, dezaprobarea vis-à-vis de acțiunile politicului.

Literatura de specialitate definește transparența ca principalul antidot împotriva fenomenului de corupție, corupție definită la rându-i ca „abuzul puterii publice pentru satisfacerea unui interes privat”. Transparența responsabilizează resursa umană din administrație, obligând-o să aibă un comportament în acord cu prevederile legale prin monitorizarea constantă exercitată asupra acesteia.

Primul act normativ în domeniul accesului la informație și al transparenței administrative datează din anul 1766 și a fost adoptat în Suedia. România a adoptat legislație de profil la începutul anilor 2000, în parte ca recomandare în vederea aderării la Uniunea Europeană. Totuși, așa cum se remarcă deopotrivă în rapoarte recente ale Departamentului american de Stat, ale Comisiei Europene și ale altor organisme internaționale, România mai are încă un drum lung până la crearea unei culturi în favoarea transparenței și împotriva corupției.

 Într-o definiție personală foarte simplă, transparență înseamnă acces la informațiile privind felul în care sunt utilizate resursele publice și la cele privind competența persoanelor care gestionează aceste resurse. Cele două elemente sunt definitorii pentru evaluarea eficienței administrației și, amintindu-mi o anecdotă dintr-un serial produs de BBC în anii 1980, „dacă oamenii nu știu ce face administrația, atunci ei nu vor ști ce face administrația greșit.”

Decizia Curții Constituționale

 Revenind la istoria mea personală, octombrie 2006 are și o altă semnificație aparte. În speță, în ultima zi a acelei luni, Curtea Constituțională (prezidată pe atunci de un profesor universitar care în paralel îmi preda Teoria Generală a Dreptului) a adoptat Decizia nr. 615 prin care aveau să fie „secretizate” salariile angajaților din sectorul public.
           

În acest sens, Curtea invoca atunci dispozițiile constituționale conform cărora „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată” (art. 26, alin. 1) și „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” (art. 30, alin. 6). Astfel, Curtea reținea că „salariul concret al unei persoane, stabilit în cadrul limitelor minime și maxime prevăzute în actele normative, ținând seama de importanța muncii depuse, de contribuția adusă la realizarea sarcinilor și de situația sa personală, nu mai prezintă interes public, intrând în sfera interesului privat al persoanei”. Decizia respectivă face trimitere, de asemenea, la legislația foarte generoasă a României în materia datelor personale, respectiv „orice informație privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”.

Rezumând într-un limbaj non-juridic, datele personale ale angajaților din sectorul public nu sunt publice (câtă vreme ele fac ca persoana să fie identificabilă), iar asta nu se aplică, din păcate, doar salariilor, ci și CV-urilor angajaților statului.
           

Astfel, deși la suprafață se sugerează interesul pentru protejarea vieții personale – ceea ce e perfect rezonabil chiar și în opinia mea dacă ne referim la coduri numerice personale ori adrese de domiciliu –, decizia forului constituțional anonimizează resursa umană din administrație, devenind astfel imposibilă nu doar identificarea persoanelor plătite din bani publici, ci și evaluarea competenței și a rezultatelor muncii acestora.

În absența informațiilor privind angajații din sistem, s-a perpetuat de-a lungul anilor acel adevăr incomod cunoscut la nivel de percepție publică și remarcat și în rapoartele internaționale despre România, adevăr de care parcă ne ferim să vorbim, adevăr conform căruia întreg sistemul – de la Ministerul X și până la Primăria Comunei Y – este dominat de relațiile de favoritism și de rudenie. Iar în cursul ultimilor ani în care am gestionat o platformă online care îmbunătățește transparența concursurilor pentru funcții publice, zeci de cetățeni de bună credință mi-au transmis că, deși apreciază demersul meu, nici nu se gândesc să încerce să intre în administrație pentru că „sigur postul e deja dat”, „costă prea mult să iei concursul” sau „tot sistemul e corupt”.

De-a lungul anilor, această decizie a Curții Constituționale a reprezentat principalul raționament prin care „sistemul” s-a apărat împotriva demersurilor de îmbunătățire a legislației transparenței, ultima dintre aceste inițiative fiind respinsă cu brio de Parlament recent.

Din punct de vedere comparativ

Dacă la noi Parlamentul se exprimă împotriva îmbunătățirii transparenței guvernamentale, este întotdeauna un exercițiu folositor să te raportezi la ce fac alții.
           

Prima acțiune din mandatul de președinte al lui Barack Obama a fost transmiterea unui memorandum către șefii de departamente și agenții, document intitulat „Transparența și Guvernarea deschisă” (21 ianuarie 2009). Conform acestuia, „administrația se angajează să creeze un nivel fără precedent de deschidere a actului de guvernare. Vom lucra împreună pentru a asigura încrederea publicului și vom stabili un sistem în favoarea transparenței, participării cetățenești și a colaborării. Deschiderea va consolida democrația noastră și va promova eficiența și eficacitatea Guvernului”. De asemenea, documentul responsabiliza conducătorii de instituții ca în termen de 120 de zile să furnizeze recomandări pentru îmbunătățirea transparenței actului de guvernare, recomandări care ulterior au condus la adoptarea Directivei pentru Guvernare Deschisă (8 decembrie 2009).

Și în timp ce la noi s-a respins recent propunerea legislativă prin care instituțiile erau obligate să publice salariile și CV-urile persoanelor din subordine, Camera Reprezentanților a Statelor Unite a adoptat o nouă lege privind accesul la informații, document care integrează ideile prevăzute în Planul Național de Acțiune aferent Parteneriatului pentru Guvernare Deschisă și care prevede realizarea unui portal online, transparent, care să gestioneze toate solicitările de acces la informații.

Între timp, pe pagina oficială de Internet a Casei Albe orice poate consulta salariile angajaților, în timp ce Guvernul Marii Britanii pune la dispoziția cetățenilor și mass-mediei organigrama detaliată cu angajații aparatului central, nivelul salarial al acestora și principalele atribuții pe care le au.

Bună practică

Recent, Administrația Prezidențială a publicat situația nominală a veniturilor salariale și, mai nou, CV-urile angajaților. Sigur, fără CNP-uri și adrese de domiciliu, ci cu studiile, experiența profesională, competențele lingvistice și IT ale angajaților – adică exact așa cum se așteaptă din perspectiva transparenței administrative. La fel de sigur, ambele acțiuni, dacă ar fi să ne raportăm la argumentele juridice anterioare, se află în totală neconstituționalitate. Și totuși, în ciuda acestora și a tuturor divergențelor noastre politice, acela este drumul pe care toate instituțiile trebuie să-l urmeze, câtă vreme ne așteptăm ca angajații statului să fie responsabili în gestiunea resurselor publice.

Având în vedere că șansele ca judecătorii Curții Constituționale să reevalueze poziția exprimată în 2006 sunt inexistente, transparența aceea ideală la care eu și alții ca mine visăm va trebui să mai aștepte. Probabil momentul cel mai oportun pentru acest lucru este viitoarea revizuire constituțională, însă lungi dezbateri politice se vor mai consuma până atunci.

Dacă România, ca democrație europeană, va dovedi maturitatea necesară, acel lung drum în favoarea transparenței și împotriva corupției la care făceam referire ne va fi mai ușor. Altminteri, vom rămâne, așa cum spunea Octavian Paler, „țara mătușelor, țara soacrelor, țara nepoților, țara cumnaților […] O bătaie de joc inadmisibilă!”

Cristian Botan este consilier al premierului Victor Ponta.