Un an de razboi in Irak

La un an de la debutul razboiului in Irak, Bagdadul a fost zguduit de o explozie care a distrus partial un hotel modest, dar din cauza careia au murit cel putin 17 oameni, iar 45 au fost raniti. Se pare ca a fost vorba despre o masina-capcana, incarcata cu circa 450 kg de explozibil, detonat de un islamist sinucigas. Se mai crede ca al aoriginea atentatului s-ar afla grupari islamiste care actioneaza pe teritoriul Irakului, coordonate de Al-Qaida.

Asa se face ca, la un an de la debutul campaniei americano-britanice impotriva regimului Hussein, se moare pe capete – nu trec doua-trei zile in care sa nu apara informatii despre atacuri in care sunt morti si raniti.

La un an de la inceputul razboiului, nu se poate vorbi inca de sfarsitul razboiului, nici macar de inceputul sfarsitului.

In tot acest timp nu s-a incheiat inca nici disputa referitoare la armele de distrugere in masa – sa ne amintim, interventia amricano-britanica a inceput la un an de cand George Bush a inclus regimul Hussein in axa raului si dupa aparitia acuzatiei (a venit de la Tony Blair) ca dictatorul de la Bagdad era capabil sa activeze in 45 de minute arme de distrugere in masa. Nu au fost gasite aceste arme, ceea ce a zgaltait serios credibilitatea celor doi lideri politici, dar sunt cateva lucruri certe, care nu li se pot imputa.

In primul rand, o populatie tinuta zeci de ani sub dictatura a fost eliberata de un regim autarhic, care s-a dovedit in cele din urma corupt pana in maduva oaselor (elocvente cifrele din conturile personale ale lui Hussein, despre lista celor pe care i-a mituit de-a lungul timpului). Probabil ca abia peste multi ani, cand se va fi terminat procesul de democratizare al acestei tari, cei care s-u opus interventiei din Irak vor recunoaste ca in locul lui Hussein s-a instalat o noua ordine politica si sociala, cu implicatii pozitive in regiune si, poate, si in lume.

Un an de zile poate fi considerat un termen prea scurt pentru instalarea unei democratii autentice intr-o tara aflata sub dictatura. Semne ale unei vieti democratice s-au facut simtite in Irak, dar pana la o democratie stabila mai e mult – poate ani de zile. Nu se poate distinge inca sensul in care va evolua aceasta tara. Constitutia provizorie s-a semnat in urma unor compromisuri (mai ales din partea majoritarilor siiti, in timp ce kurzii au fost favorizati, in acord cu traditiile populatiei amestecate din Irak). Alegerile democratice inca nu s-au tinut si nu se stie inca daca administratia actuala va putea impune ca data sigura alegerile programate la inceputul anului viitor. Relatiile dintre etniile atat de diferite, si chiar rivale din motive religioase, nu s-au imbunatatit.

Americanii si-au dorit sa instaleze aici o democratie liberala – problema este daca o tara musulmana, pe teritoriul careia functioneaza atat de bine si retele teroriste (atentatele sunt o evidenta ca Al-Qaida este in Irak) poate ajunge la liberalism. Daca da, in cat timp, oare?

Din perspectiva economica, lucrurile par sa stea mai bine, desi un an a demonstrat ca e prea putin sa dezvolti lucruri, poate doar sa repari. Petrolul e in continuare sursa principala (95% din venituri) a bugetului – s-au scos de sub pamant zilnic 2,2 mil.barili, cu toate disfunctiile de la conductele din nordul tarii. Infrastructura s-a mai imbunatatit, cu toate ca centralele electrice nu functioneaza 24 de ore intr-o zi. Donatori s-au gasit, si investitori, chiar daca unii dintre ei, ca Halliburton, au facut averi fabuloase. adelina.radulescu@zf.ro