Un artist fericit

Alegand sa povesteasca viata lui in arta si nu viata pur si simplu (O Biografie, Editura Polirom), Andrei Serban a scris o versiune a unui parcurs desfasurat sub semnul intalnirilor norocoase cu oameni generosi si talentati, al caror dar a cazut mereu pe solul spiritual fertil al unui creator deschis spre experientele altora. Intamplarile il servesc mereu, deruta nu apuca niciodata sa se instaleze, mereu inlaturata de o intalnire, de o rasucire a destinului, care vine in momentul potrivit, la locul potrivit. De asemenea coincidente au parte doar oamenii potriviti, cei care stiu sa le vada si sa le traiasca.
Exista un secret al succesului lui Andrei Serban? Fara indoiala, secretul dintotdeauna al talentului: el izbuteste sa se arate altora, sa-i convinga si sa-i farmece in acelasi timp. Plecat, as spune, la timp din Romania (la o varsta cand nu apucase sa interiorizeze dubla gandire a retetelor de supravietuire ale artistului sub dictatura, dar cand si dictatura era in plina reorganizare a represiunii deschise intr-una implicita), el devine nu un conventional cetatean al lumii, ci un artist ale carui radacini contribuie generos la parguirea fructului.
Impresia constanta degajata de spectacolele lui (explicata si completata de carte) este cea a puterii de a judeca si de a simti, fara prejudecati si banuieli. Creatorul crede ca traieste intr-o lume unde este acceptat si privit cu bunavointa, o lume gata mereu sa-l sustina si sa-l incurajeze si toate persoanele care au intrat mai mult sau mai putin decisiv in viata lui sunt prezentate din acest punct de vedere. Poate ca n-a fost chiar asa, poate ca nu toate marile personalitati din biografia regizorului au fost persoane chiar atat de luminoase. Dar oare nu faptul ca tanarul roman i-a considerat asa i-a facut sa fie in acest fel?
Andrei Serban declara de la bun inceput ca nu se simte obligat sa spuna tot adevarul. Protejandu-si propria intimitate, dar si pe a celor care au jucat vreun rol in viata lui, el e fidel telului anuntat: “Scopul acestor evocari este sa-mi clarifice mie drumul parcurs”. Descriindu-si diversele experiente, autorul acestor memorii e dramaturgul inventiv, dar si personajul unei piese bogate in surprize. Tentatia de a rescrie unele scene e franata de constiinta ireversibilitatii, singura tristete din itinerarul unui om fericit.
Marcat de asteptari exagerate, directoratul la Teatrul National din Bucuresti i-a lasat un gust amar, ca si reactiile la montarea operei Oedip de George Enescu. Artistii care au lucrat cu el (pentru un spectacol sau la workshop-uri) simt ca acest contact i-a marcat: dincolo de farmecul indubitabil, au invatat ca tot ceea ce fac pe scena nu se poate justifica decat prin cautarea adevarului. Regizorul nu a revenit in tara decat dupa 1989; experienta lui artistica nu-l pregatise in nici un fel pentru bizantinismul reactiilor omenesti, pentru discutii cu presedintele Iliescu si pentru ostilitatea fata de tot ce clatina rutina, cu interpretarile si suprainterpretarile la care au fost supuse gesturile si intentiile lui. Ar fi putut sa renunte. Si totusi, Andrei Serban repeta acum la un nou spectacol pentru ca artistul vrea sa comunice, e constient, fara a fi prin aceasta arogant, ca absenta lui a vaduvit teatrul romanesc de o voce importanta, ca prezenta lui acum poate fi fertila pentru oamenii care vin spre teatru, pe scena sau in sala.
Departe de Romania, Andrei Serban nu a fost niciodata – de fapt – in afara ei. In timpul dictaturii, destinul lui devenise un mit al oamenilor de teatru: iata ce poate face un artist cand e liber. Subtextul era ca toti am putea fi ca el, daca am fi lasati in pace. Pacea e o stare foarte relativa, alcatuita adesea din asteptarea razboiului. In contextul in care pacea si razboiul sunt optiuni individuale, Serban a devenit, chiar si pentru unii prieteni, autorul unor proiecte discutabile, o persoana placut de admirat de departe, prea pretentioasa in apropiere. Citindu-si si rezumandu-si spectacolele – succesele si esecurile -, Andrei Serban isi povesteste biografia de artist, cat a luat si ce a dat. Intr-un fel foarte profund, el nu a plecat niciodata din Romania. Ar fi poate timpul ca si oamenii de teatru de aici sa interiorizeze aceasta realitate.