Un basm modern/ de Alex Goldiș

Nu-i mare filozofie să observi că în ultima perioadă aproape fiecare an a fost decretat, la vremea bilanțului și al statisticilor, drept un an al prozei. 2010 n-a făcut nici el excepție în acest sens, deși un număr mare de cărți valoroase au aparținut poeziei (semnalment, acesta, că marasmul social și economic favorizează scrisul de calitate și că singura industrie care duduie pe timp de criză e literatura?). Mai vizibil totuși ca niciodată a fost, anul trecut, relieful foarte interesant al prozei românești actuale. Alături de scriitori mai tineri sau doar recent consacrați în roman precum Radu Pavel Gheo, O. Nimigean sau Dora Pavel, au revenit cu cărți consistente “veterani” ai prozei precum Gabriela Adameșteanu sau Radu Mareș. De mult n-a mai fost atât de puternică impresia că, cel puțin în roman, avem o literatură stratificată și complexă, la care contribuie scriitori de toate vârstele și din toate generațiile. Lucru banal, însă care merită amintit într-o logică strict evoluționistă dacă ținem cont că de la optzeciști încoace, fiecare generație urmărește să înlocuiască total, fără drept de apel, formula predecesorilor. Romanul are șansa să omogenizeze conflictele generaționiste, demonstrând că nu există formule vetuste în sine, ci doar autori nepricepuți sau cărți ratate.

Dacă, la capitolul veterani autoarea “Provizoratului” s-a bucurat însă de lungi și atente comentarii (n-au lipsit nici intervențiile de critica criticii pornind de la cronici), aproape neobservat a trecut, în schimb, cel mai recent roman al lui Radu Mareș, “Când ne vom întoarce”. Sigur că de vină e atât slaba putere de difuzare a unei edituri de provincie, cât și inerția criticii, cum acuză Daniel Cristea-Enache, printre singurii care au atras atenția asupra valorii romanului. La acestea trebuie adăugată, însă, și dificultatea de încadrare a romancierului Radu Mareș, care nu numai că nu s-a înregimentat în vreun pluton generaționist, dar nici n-a făcut concesii de formulă. De la debutul din 1972, cu “Anna sau pasărea paradisului”, prozatorul a traversat cam trei vârste literare, fiecare cu modele și poncifele ei, fără a se lăsa vreo clipă corupt. Romanele șaizeciste ale obsedantului deceniu, recuperarea realismului integral-minimalist al șaptezeciștilor, dar și puternica patină textualistă, au ocolit în aceeași măsură scrisul lui Radu Mareș.

De aici, probabil, și senzația, izbitoare încă de la primele pagini ale celui mai recent roman, de scriitură proaspătă și autonomă, la suprafața căreia nu se întrevăd niciunul dintre ridurile cantonărilor sau, dimpotrivă, a modificărilor prea accelerate de formulă. O mână sigură, viguroasă și tânără, ghidează încă scrisul prozatorului la patru decenii după debut. De la prima carte până azi, Radu Mareș își concepe romanele ca pe niște experiențe totale, în care realismul cel mai strict se amestecă, într-o formulă subtilă, cu scriitura livrescă, fără ca vreunul dintre cei doi poli să dezvolte o antiteză supărătoare. Apoi, ca orice prozator de proporții, Radu Mareș posedă o bună tehnică a acumulării și a dozării tensiunii. Ceea ce pare, la început, povestea unui personaj singular, devine, sub imperiul permanentelor translații de perspectivă și evoluții în adâncime (prozatorul își ia tot timpul narativ necesar pentru a epuiza o problematică), destinul simbolic al unei comunități. Fapte vizibile cu ochiul liber și în “Când ne vom întoarce”. Căci, deși romanul are în centru formarea – deopotrivă existențială și profesională – tânărului Gavril M., nou administrator al unei ferme bucovinene, firele narațiunii se complică într-atât, încât romanul devine o frescă extrem de credibilă a ultimilor ani din interbelicul românesc.

Cucerește, încă, de la început, dincolo de scriitura îngrijită (nicio frază din acest roman de aproape 500 de pagini nu pare lăsată la voia întâmplării), atmosfera idilică, de basm modern, în care prozatorul învăluie figura personajului central. Proaspătul administrator al fermei nu e un simplu funcționar, ci, ca în narațiunile simbolice, un personaj providențial de rang nobiliar – “domnișorul”, cum îl alintă cu neîncredere temută sătenii -, menit să revitalizeze o lume aflată în paragină. De aici, aspectul profund ritualizat al unei societăți în care fiecare “actant” pare să aibă un rol prestabilit. Ceea ce nu înseamnă că mișcările din interiorul microcosmosului rural sunt previzibile sau că personajele lui Radu Mareș pot fi catalogate drept schematice sau plate. Dimpotrivă. Ceremonialul unei scriituri menite să cântărească tacticos fiecare nuanță vine ca o mănușă pitorescului acestei lumi. Sub forma unui ritual de inițiere e descrisă instalarea tânărului Gavril M. la frâiele fermei. Țiganca Tina, mare meșteră în vrăji și femeia ce veghează din umbră destinul bărbaților de la conac, moș Onofrie, contabilul ciufut și plin de tabieturi, dar extrem de serios și de generos, sau armăsarul sălbatic Nușka, devenit colportorul pornirilor instinctive ale lui Gavril – sunt clasici tovarăși de drum ai eroului civilizator, dar în același timp personaje extrem de bine individualizate, care fac din fiecare pagină un spectacol de subtilitate.

De la figuri episodice până la eroii centrali, Radu Mareș creează psihologii complexe, fără a face niciodată psihologie propriu-zisă. Gesturile și acțiunile sunt surprinse compartamentist, de unul sau mai mulți ochi exteriori, astfel încât ele dobândesc un aer straniu, imprevizibil, dar implacabil în același timp. De altfel, avem în Gavril M. unul dintre cele mai interesante personaje ale literaturii române din ultimii ani. Fire întreprinzătoare și curajoasă, excelent administrator al fermei părăsite, tânărul bucovinean e, în același timp, o personalitate neguroasă, asediată de vise și aspirații greu de pătruns. Pe cât de ferme sunt mișcările la lumina zilei ale eroului, pe atât de indecise și de labile sunt stările lui interioare, de vreme ce chiar momentele de împlinire sunt descrise astfel: “Mai târziu, visând toate astea din nou, va descoperi mirat cât de greu e să faci ordine într-o stare care n-are nimic precis, dar nu poate fi decât fericirea”. Ermetismul personajelor face ca translația dinspre basm și simbolic spre coșmarul istoriei (începutul celui de-al Doilea Război Mondial) să pară cât se poate de naturală. Înainte de a fi roman al formării, “Când ne vom întoarce” e o meditație profundă asupra căderii în istorie prin ideologie. O cădere ireversibilă și implacabilă, dar care poartă marca opțiunilor individuale. Romanul lui Radu Mareș surprinde, prin fiecare dintre personaje, toate frământările sociale și ideologice ale României interbelice. Desigur că, în acest context, ascensiunea legionarismului (a extremismelor în general) constituie focarul principal al reflecției. Ciudat e, însă, că nicăieri prozatorul nu surprinde doctrine, evenimente politice (avem foarte puține ecouri ale acțiunilor Căpitanului), și totuși o tensiune aproape irațională începe să-și facă simțită prezența în psihologia și în preocupările eroilor centrali. Apropierea accentuată față de religie, fervoarea construcției unei Românii noi, teama și repulsia față de străini nu sunt militantisme, ci adeziuni secrete, aproape inconștiente ale eroilor – pe care prozatorul le adună ca într-un jgheab pentru a pregăti lovitura de teatru a istoriei.

Meritul imens al lui Radu Mareș e de a arăta, fără a o spune niciodată direct, programatic, că linia de demarcație dintre patriotismul constructiv al unei națiuni extrem de tinere (ilustrat de profesorul Volcinshi, dar și de Gavril M. sau de domnișoara Katria, protagoniștii unei caste istorii amoroase) și extremismul ideologic e aproape insesizabilă. Ambiguitatea acestei demarcații – nu sunt surprinse în roman înregimentări concrete – e de regăsit în însăși ambiguitatea ireductibilă a psihologiei eroilor centrali. În Profesor, dar și în cuplul Gavril-Katria, se întâlnesc în același timp vitalismul și elanul construcției (agronomul e ctititorul unei biserici, iar profesorul proiectantul grădinii botanice de la Cernăuți) cu atracția pentru anihilarea străinului, violență sau moarte. “Când ne vom întoarce” constituie un convingător răspuns ficțional – deci indirect, ambiguu și personal – la întrebarea pe care și-o pun obsesiv istoricii, psihologii, sociologii sau filozofii de mai bine de jumătate de secol: cum a fost posibilă “rinocerizarea” atâtor individualități sau, în varianta personajului central din roman, “cum apare în suflet nevoia unei alte credințe?”.

Bref: basm și roman parabolic, frescă a României interbelice și meditație asupra sensului istoriei, poveste erotică și catalog de porniri iraționale, “Când ne vom întoarce” e unul dintre cele mai complexe și frumoase romane scrise la noi în ultimii ani.

Radu Mareș, “Când ne vom întoarce”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 464 p.