Un binom stelar: Burnar si Morar

De trei saptamani, de cand m-am intors din Baia Mare, nu contenesc sa-mi reprosez ca, in momentul intalnirii cu poetul Gheorghe Parja, n-am luat de la el ultima lui carte. De ce? Pentru ca eram la o terasa, iar eu n-aveam unde pune cartea cu pricina. Pentru ca urma sa ma reintalnesc cu autorul ei in seara aceleiasi zile. Pentru ca speram sa-l intalnesc si a doua zi. Pentru ca ghinionul imi dadea tarcoale. M-am ales in schimb cu volumele altor doi poeti de raftul intai.

ION BURNAR, TRATAT DE ARISTOLOGIE, Editura Proema. Antologia unui optzecist care, la debutul din 1982, cu Memorandum liric (Editura Eminescu), a fost intampinat de catre proeminentii critici literari ai momentului ca un poet-surpriza, deopotriva matur, puternic si original. Memorandistul maramuresean proclama, potrivit lui Alexandru Condeescu, “intoarcerea la priza directa a realului in tot ce are acesta mai frust si mai cenusiu” (Luceafarul, 1982), lucrand “atent, minutios… Poemele concentrate tradeaza placerea performantei” (Daniel Dimitriu, in Convorbiri literare, 1982). “Poeme hurducate, zgrunturoase, de o originalitate aparte”, eticheta Cezar Ivanescu creatiile din acest volum, in timp ce Alex Stefanescu il portretiza pe autor astfel: “Poetul afiseaza o intelepciune de sihastru batran care a coborat in oras si, fara sa se mire prea mult de ceea ce vede, vorbeste in pilde de o ironie amara despre moravurile moderne” (SLAST, 1982). Laurentiu Ulici remarca “angajarea reflexiva in problematica realitatii imediate” (Luceafarul, 1982), iar M.N. Rusu, in revista Amfiteatru, sesiza faptul ca “spiritul poeziei sale nu este strain de spiritul poeziei care se scrie in Capitala”. Volumul Viata la tara cu si fara Tanase Scatiu, aparut la Editura Eminescu in 1984, focaliza cu insistenta asupra unui spatiu, cel al satului maramuresean, pe care poetul il transforma in punct cardinal al lumii, concluzionand transant: “cam asta despre nemurire/ in rest pamantul e destul de plat”.
O distanta de paisprezece ani, ametitoare chiar si pentru istoria poeziei, daramite pentru biografia unui poet, separa volumul din 1984 de urmatorul, Galceava scopului cu mijloacele, publicat la Editura Ariadna in 1988. Aici, ispitele metafizice se intetesc, odata cu rasturnarile de perspectiva: “eu cred in adevarul navei in deriva/ acolo nu-s infranti numai eroi/ si zeii rusinati ca nu li-s pe potriva”.
Volumul din 2000 …Aici Provincialul! Astept metropolitii (Editura Universitatii de Nord) este ultimul antologat, dar nu si cel din urma, pentru ca Tratatul se deschide cu o sectiune cu poeme ulterioare acestuia. Este clar: asezand capatul in inceput, Ion Burnar a dorit sa ne dea o idee despre prezentul continuu al poeziei. Fara concesii, insa, la adresa iluziilor. “Oricum, ce mai conteaza data/ timpu-n calendar/ un moft divin/ si gata”.

VASILE MORAR, ZODIA SCORPIONULUI TANDRU, Editura Proema, cu o prefata de Adela Naghiu. “In cearsaful tau mai alb ca varul, la noapte o sa tipe celularul. Cu glas strident de sis cazut in carne, cand luna sta pe cer in doua coarne. Hulubii de la tin’ din sutien vor bate aripi raspandind polen. Si greierii mai negri ca smoala din butuc vor tarai la tine in papuc. Din care-abia ti-ai smuls piciorul fin si ciorapul tors din fir de crin si bichinii-albastri numai snur. La noapte fundul mic o sa ti-l fur.” Insusi Emil Brumaru ar putea fi invidios pe textele din aceasta carte, poetice in fond si prozastice in forma. O mare bucurie razbate din ele, chiar si atunci cand jubilatia vine din durere. Cititorul acestui volum va inchide ultima pagina cu sentimentul ca a parcurs 1001 de nopti si ca poezia frumoasa si indragostita n-a disparut. Iata un fragment din Mongolul scoate bot cascat din iurta: “Frunze starnite. Drum vopsit pe burta, mongolul scoate bot cascat din iurta si soarele pe cer sta ca o turta. Prin plopi zugravii rostuiesc cu ceara si frunza de lemn dulce e amara si nu mai stiu cine rastoarna ghiara in merele gutui care-au ramas rotunde ca o pojghita de ceas care de-o viata nu a mai fost tras. Ne cad in Somes capetele-ntoarse, pestii flamanzi ne ciugulesc la gioarse, dorm peste ape salciile arse”… Ce simplu si adevarat poate sa sune uneori poezia!