Un boxer cu pumni de margarină/ de Felix Nicolau

Rareori mi-a fost dat să citesc o carte atât de omogenă ca un boxer cu pumnii fragili (Editura Charmides), de Emanuel Guralivu. Titlul, textele, coperta cu mănușă de box și hârtia moale, de culoarea untului, toate se îmbină într-un volum perfect planificat.

Tonul minimalist al poemelor întotdeauna acoperă realități grave, misterioase: „simt că ploaia asta vrea/să-mi spună ceva. dintr-o singură mișcare/a palmei curăț geamul și mă prefac că înțeleg/tot ce/mi se/întâmplă” (lucrările). O imagine de forță acoperă fragilități psihanalizabile, ca și cum ai pune apă de gură sensitive într-o sticlă cu etichetă strong: „ninsoarea prin care mă mișc ca/un boxer cu pumnii fragili e venită din/copilăria mea” (un boxer cu pumnii fragili).

Poemele sunt cântărite la miligram, iar poeticitatea rezultă din aluzie și sugestie. O poezie de atmosferă ce transmite stări sufletești: „plouă de câteva ore și ploaia ne-a înghesuit pe toți/în stații și apoi în autobuze. Împins în mirosul/hainelor ude mă agăț de refuzul tău. Trupurile se/izbesc între ele cu sunetul înfundat al cartoanelor./în coșul pieptului se adună genunchii striviți/încă o repetiție pentru naștere” (cartoane).

Inadaptabilul romantic ia fețe kafkiene în urbanistica îngrămădită. Marile opțiuni nu pot fi abordate decât la modul derizoriu: „eu nu pot afirma că am inventat ceva. nici măcar/poezia. sunt un păianjen cârpit la repezeală în/pielea tatei. gândurile mele despre poezie mă/ajută să-mi trec viața dintr-o mână în alta. De pe/un picior pe altul. ca o minge de fotbal”. Câtă diferență aici de birocratismul și lehamitea „cântate” de Andrei Bodiu, să zicem. Acolo simbolurile culturale nu făceau decât să adâncească depresia citadină. Aici referințele pendulează între ironie și neputință gracilă: „pentru un vierme moartea nu înseamnă nimic. un măr/sau un trup proaspăt intrat în mormânt e tot aia. dar rătăcit/în părul iubitei el devine un cercel. poezia e de vină”. Fără acest debușeu romantic creativitatea ar fi o malahie compensatorie: „poezia e de vină. ea mi-a ținut loc de femeie. de țigară” (Viermele).

Minimalismul poate fi spectaculos când este montat cu antiteze trandru-ironice. Inteligența și sensibilitatea sunt tranzacționate pe o piață neagră a poemului: ele există peste tot, dar e dificil să le confiști integral: „steaguri strunite de vânt precum soldații la paradă/steaguri cu piepturi scoase din cântecele patriotice vechi/sau din filmele cu armata americană//ușor ușor te simți precum peștele mărunțit din/conserva pe care tocmai ai mâncat-o” (blues liliputan).

Prin tot acest tărâm al pustiirii se ițesc gâlme expresioniste: „noi doi neașteptat de vii pentru acest/timp al morții/(aburul ce-mi iese pe gură ca un rest de funie)” (cap sau pajură).

Lipsa de sens este înfruntată cu stoicism existențialist. Individul se chinuie să fie, să existe frumos într-un context apăsător, dezumanizat: „nimic nu iese din prima/prefă-te că dragostea dă sens/prefă-te că înăuntru e ceva” (un pahar plin cu energizante). De aici și citatul din Robert Frost: „o rezistență, timp de o clipă, în fața/confuziei din jur”.

La fel de bine am putea vorbi și despre o poetică a autocontrolului, a măștii. Atitudinea este antiartistică prin definiție: artistul nu epatează burghezia, nu vrea să pozeze în damnat, nici măcar în copil teribil, în Peter Pan optzecist: „nu să scrii – nu să scrii -/nu asta e ieșirea nu ploaia de afară/e de vină pentru ploaia/dinăuntru” (A4). Propriu-zis, exterioritatea nu prezintă interes, totul se petrece în interior. Neimplicarea socială nu dă naștere unui evazionism verbios, exaltat ori smiorcăit. Poate și pentru că înăuntru e când bine, când nasol? „nu mai caut nimic//înăuntru/iluminându-mă/timpul ca o piele/caldă/de femeie” (psalm). Contradicția și schimbarea dau tonul. Nu este loc pentru monomanii și fetișuri. Singura certitudine, constant șubrezită, este sentimentul. Dar această detașare este sursa unor imagini spectaculoase și actuale: „soarele e pe traseu/ca orice bun taximetrist” (11:15 AM). Ce-i drept, volumul nu mișună de asemenea flash-uri imagistice.

În alt ciclu, (tatăl ascuns), deși este păstrată concizia, scenariul devine expresionist în mod neașteptat: „nu-i voi lăsa morții/nici o definiție/nici un poem/singur trupul meu vitaminizat/va intra în fabrica de viermi/acum când/absența e tot mai/puternică tot mai trupeșă/ca o hoașcă atinsă de/râia profeției” (xxx). Oricât de dolofană ar deveni absența, ea rămâne totuși o lipsă și este tratată ca atare. Din fericire, poemul nu se îngrașă și nu ajunge să vorbească fără el. Nici incantații, nici deliruri fumegoase. Guralivu nu prea poate fi imaginat ținându-și ritmul cu sacadări din palmă sau picior la o lectură publică.

Aproape de decența cu surprize a haiku-lui se menține și ciclul (ora de iarnă): „ea a adormit/sub noi linia ferată/susură/între sibiu și/brașov/salcâmul sălbatic din/cârța îmi/înlocuiește sângele/soarele/sfârâie sub/pleoape” (personalul sibiu-brașov:).

Există o modă cam americană a momentului: poezia asamblată din notații fugare, fără conexiune între ele. La sfârșit, atmosfera se încheagă cumva. Dispare însă tensiunea interioară. Poate că aceia sunt meseriașii, cei care fără a cădea în greoaia discursivitate nu recug nici la facilitatea colajului. Impresia de happening poetic este, totuși, inferioară estetic instalației poetice. Esteticul presupune și emoție, nu doar tehnică excelentă și capacitate de selecție. Modul în care asamblezi și fluidizezi ceea ce ai selectat produce artă vibratorie.

E. Guralivu scrie, așa cum mărturisește, în timp ce aleargă. Ambiția lui este să alerge 400 de km/lună, și încă pe teren denivelat. Atunci se produce ceea ce el numește defazare. În plus, poezia lui obține anduranță datorită faptului că nu este așternută pe pagină decât după multe reluări mentale. Propriu-zis, este o strategie jazz a reluărilor și improvizației continue. De reținut, apoi, că poetul este extrem de informat în domeniul poeziei și al muzicii bune. Faptul că se luptă cu sine însuși și că a practicat și boxul, în istoria căruia este un erudit, nu face decât să confere o mare disciplină impulsului creator. La fel ca orice sportiv, el crede în competiție și în ierarhie. Postmodern cum mă aflu, eu nu mai cred că timpul va cerne adevăratele valori. Dacă unii poeți de dinainte de 2000 au fost recuperați (Virgil Mazilescu, Ion Monoran), asta s-a întâmplat pentru că încă nu apăruseră motoarele de promovare. În opinia mea, vor rămâne doar cei promovați asiduu, dar nici ei foarte mult timp. Posteritatea a murit! Dar ar fi păcat să i se ia poetului speranța: „mă voi trezi și eu din patul de moarte/și vocea mea mânioasă va alunga moartea”.