Un cal intră într-un bar/ de David Grossman

Cea mai mare parte a publicului e satisfăcută, dar sînt și unii care strîmbă din nas. Nu departe de mine o femeie își descalță un picior dintr‑un pantof îngust și îl freacă de gamba celuilalt picior, iar mie mi se strînge stomacul pentru a treia sau a patra oară în seara asta, picioarele puternice și voinice ale Tamarei, și‑mi aud geamătul, un geamăt de un fel de care am uitat de mult.

Și deodată pe scenă, în fața mea, zîmbetul lui de odinioară, fermecător și entuziast, și se poate respira nițel, și parcă se destramă puțin apăsarea care însoțește spectacolul de cînd a început, și eu mă las ispitit și îi zîmbesc, și ăsta e un moment bun, un moment strict personal al amîndurora, și eu îmi aduc aminte cum țopăia în jurul meu jubilînd și striga și rîdea, ca și cum aerul însuși l‑ar fi gîdilat, și în ochii lui e acum aceeași lumină, o stropitoare mică de lumină e înclinată spre mine, crede în mine, și parcă totul încă s‑ar mai putea repara, chiar și pentru noi, pentru mine și pentru el.

Dar și de data asta zîmbetul s‑a șters dintr‑odată, ca și cum omul și‑ar fi tras în grabă zîmbetul de sub picioarele noastre, și de data asta, mi se pare, mai mult decît orice, de sub picioarele mele, și iarăși mă traversează o senzație de prefăcătorie profundă, întunecată, o prefăcătorie care se petrece într‑un loc la care nu ajung cuvintele.

– Nu‑mi vine să cred! răcnește el deodată: matale, aia mică, aia cu rujul, da, matale, care te fardezi pe întuneric?! Sau machieuza matale suferă de Parkinson? Ia spune‑mi, păpușă, ți se pare rezonabil ca în timp ce eu mă dau aici de ceasul morții, să te amuz, matale să trimiți SMS‑uri?

Îi vorbește doamnei mititele care șade singură la o masă nu departe de mine. Poartă un turn de păr, o construcție complicată și stranie, un fel de con făcut din codițe împletite, în care e înfipt un trandafir roșu.

– Păi e frumos așa? Omul transpiră, își dă sufletul pentru tine, își dezvăluie măruntaiele, se despoaie, ce spun eu se despoaie, se dezgolește pînă la prostată! Și matale trimiți SMS‑uri? Se poate ști ce mesaj aveai de transmis acolo că ți se părea atît de urgent?

Ea răspunde cu seriozitate deplină, aproape cu reproș: Nu era nici un SMS!

– Nu‑i frumos să minți, puică, te‑am văzut cu ochii mei! Tac‑tac‑tac! Degețele mici, degețele rapide! Apropo, matale șezi sau stai în picioare?

– Ce? Ea își trage imediat capul între umeri, nu… Mi‑am scris mie însămi.

– Dumitale personal? Holbează ochii și privește pătrunzător publicul, și‑l face aliat împotriva ei.

– Am așa ceva, murmură ea, o aplicație pentru însemnări…

– Asta‑ntr‑adevăr ne interesează foarte tare, puică. Ce părere‑ai avea dacă noi am ieși cu toții pentru o clipă afară ca să nu deranjăm legătura subtilă și agreabilă pe care‑ai țesut‑o cu propria matale persoană?

– Ce? dă ea din cap speriată. Nu‑nu, nu trebuie să ieșiți.

E un defect ciudat în vorbirea ei. Are o voce subțire de copil, dar vorbele îi ies pe gură poticnite.

– Atunci dezvăluie‑ne, în sfîrșit, ce ți‑ai scris acolo? Plesnește de bucurie, și răspunde imediat: Scumpă eu, mă tem că va trebui să ne despărțim, deoarece în seara asta, puișor, l‑am întîlnit pe bărbatul visurilor mele, de care îmi voi lega soarta, sau cel puțin chingile de la pat pentru o săptămînă de sex competițional…

Femeia îl privește consternată și cască puțin gura. Poartă încălțăminte ortopedică neagră cu talpă groasă și picioarele nu‑i ajung la podea. O poșetă roșie mare și lucitoare e prinsă între trupul ei și masă. Mă întreb dacă el vede toate astea de pe scenă.

– Nu, spune ea după un lung moment de gîndire, nimic din toate astea nu‑i adevărat, n‑am scris nimic din toate astea.

– Atunci ce‑ai scris? Strigă și‑și ia capul în mîini cu disperare jucată: convorbirea, care la început era din punctul lui de vedere promițătoare, se complică pe clipă ce trece, și el hotărăște să rupă contactul.

– E ceva personal, șoptește ea.

– Per‑so‑nal! Pe cînd cuvîntul tocmai se retrage din fața ei, îl prinde ca cu un lasou și‑l aduce înapoi cu gîtul tras îndărăt. Merge așa de‑a‑ndăratelea pe scenă și, din mers, își îndreaptă cutremurat fața către noi, ca și cum ar fi fost azvîrlită în aer o vorbă deosebit de necuviincioasă: Și ce profesiune,  dacă‑mi dai voie să‑ntreb, are doamna noastră cea atît de personală și atît de intimă?

Prin public trece o adiere răcoroasă.

– Sînt manicuristă.

– Nu mai spune! Își plimbă privirea surprins și‑și întinde palmele înainte cu degetele rășchirate și dă din cap în dreapta și în stînga, în ritm, parcă ar bate într‑o tobă: French manicure, vă rog! De fapt, ojă cu sclipici… Își suflă ușor peste unghii una după alta: Poate un model de cristale? Cum stai la capitolul minerale, drăguță? Desene de flori merg?

– Dar n‑am voie decît la noi în sat, la clubul de după‑amiază pentru copii, șoptește ea, și adaugă: Pe lîngă asta înlesnesc și comunicația. Și speriată de propria ei îndrăzneală înalță încă mai sus poșeta roșie, o instalează ca un paravan între ea și el.

– Co‑mu‑ni‑ca‑ția? Vulpea din ochii lui își oprește goana, se așază, se linge pe buze. Doamnelor și domnilor, anunță elcu deplină seriozitate: Atenție, vă rog. În seara asta avem printre noi în mod cu totul excepțional o manicuristă care practică și spiritism! Unde sînt aplauzele? Unde sînt unghiile? Bateți din palme! Arătați‑vă unghiile!

Publicul se supune stînjenit. Mi se pare că cei mai mulți dintre spectatori ar prefera ca el să‑i dea pace și să‑și vîneze

o victimă mai potrivită.

El pășește încet pe scenă, cu capul plecat, cu mîinile încleștate la spate. Toată ființa lui exprimă cugetare și lărgime de vederi: Comunici, vrei să spui, cu alte lumi?

– Ce? Nu… Eu pînă una‑alta numai cu suflete.

– De morți?

Ea își înclină capul spre podea. Chiar și în semi‑întuneric disting zvîcniturile rapide ale unei vine de pe gîtul ei.

– Aaaa… Dă din cap chipurile cu profundă înțelegere pre‑făcută. Se poate vedea cum se scufundă înlăuntru în adîncurile lui ca să pescuiască de‑acolo perle de batjocură și de sarcasm pe care i le prilejuiește întîlnirea: Atunci poate că doamna care e și medium o să ne povestească… Un moment, de unde din țară ești venită, Degețel?

– Nu‑ți dau voie să‑mi spui așa.

– Scuze… Se retrage imediat, simte c‑a‑ntrecut măsura. „Nu e un căcat desăvîrșit“, scriu eu pe șervețel.

– Acum sînt de‑aici, de lîngă Netania, spune ea, și durerea loviturii încasate încă îi mai crispează fața. Avem aici un sat în apropiere… Oameni ca… Așa cum sînt eu, dar cînd eram mică am fost vecina ta.

– Locuiai lîngă palatul Buckingham? E foarte agitat, bate darabana în aer, trage din sală încă o trenă subțire de rîsete. Am văzut că a șovăit o fracțiune de secundă înainte de a decide să nu glumească pe seama lui „cînd eram mică“: mă amuză să urmăresc granițele neașteptate pe care și le impune. Insule minuscule de milă și de bună‑cuviință.

Dar acum realizez ce‑i spune ea.

– Nu, declară ea ferm, cu aceeași rigiditate gravă, articulînd apăsat un cuvînt după celălalt: Palatul Buckingham e în Anglia. Știu asta, pentru că…

– Ce‑i asta? Ce‑ai spus?

– Eu dezleg cuvinte încrucișate. Știu toate țări…

– Nu, înainte de asta. Ioav?

Șeful de sală aprinde lumina deasupra ei. În movilița împletită și cu vîrf ascuțit a părului ei argintiu e o dungă violetă. E mai în vîrstă decît credeam, dar are fața foarte netedă, ca de fildeș. Are un nas turtit și pleoape umflate și cu toate astea e în ea, dintr‑un anumit unghi, o frumusețe palidă, acoperită de un văl subțire.

Sub privirile ațintite asupra ei, femeia mărunțică împietrește. Cei doi motocicliști tineri își șoptesc ceva, agitați, unul altuia. Ea trezește în ei ceva. Cunosc tipurile astea. Florile răului. Exact ca aceia care mă făceau să explodez pe estrada mea la tribunal. Mă uit la ea cu ochii lor: în rochia ei de sărbătoare, cu floarea înfiptă în păr și cu rujul întins pe buze arată ca o fetiță care s‑a deghizat în cucoană și a ieșit pe stradă, și știe de‑acum că o să i se întîmple ceva rău.

– Mi‑ai fost vecină? întreabă el șovăind.

– Da, în Romema. De cînd ai intrat pe scenă mi‑am dat seama. Și‑și înclină capul și șoptește: Nu te‑ai schimbat deloc.

– Nu m‑am schimbat deloc? Rînjește. Nu m‑am schimbat deloc? Își umbrește fruntea cu mîna și o cercetează încordîndu‑și privirea. Publicul urmărește, fascinat de procesul care se desfășoară sub ochii lui: transformarea unui material de viață autentică într‑o glumă.

– Și ești sigură că sînt eu?

– Bineînțeles, chicotește ea și fața i se luminează, ești băiatul care umbla în mîini.

În sală e tăcere. Îmi simt gura uscată. L‑am văzut o singură dată umblînd în mîini, în ziua în care l‑am întîlnit pentru ultima oară.

– Întotdeauna în mîini, rîde ea și‑și ascunde gura cu palma.

– Azi cu greu mai pot umbla pe picioare, mormăie el.

– Mergeai după femeia cu cizme mari.
Lui îi scapă un oftat ușor, involuntar.
– O dată, adaugă ea, în frizeria tatălui tău, te‑am văzut pe picioare și nu te‑am recunoscut.

Sala începe să respire din nou. Oamenii se uită la vecinii lor, nu le e clar ce‑ar trebui să simtă. El îmi aruncă de pe scenă o privire neliniștită și furioasă. Povestea asta chiar că nu era în program, îmi spune el pe lungimea de undă care s‑a stabilit între noi, și nu e deloc la obiect. Voiam să mă vezi neto, fără adaosuri. Apoi se apropie de marginea scenei și se lasă pe‑un genunchi. Își pune mîna streașină la ochi și se uită la femeia mărunțică.

Fragment din David Grossman Un cal intră într-un bar, în pregătire la Editura Polirom, Biblioteca Polirom, Seria Actual. Traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu