Un dar grecesc

Presedintia rotativa a Uniunii Europene a devenit un bun prilej de etno-marketing in format continental. Ar fi fost ciudat ca prietenii nostri greci (care o exercita in primul semestru 2003) sa nu fi folosit respectiva oportunitate. Au facut-o prin organizarea, in capitalele statelor membre, a unei expozitii itinerante despre Viata cotidiana in Bizant. De curand a venit randul Lisabonei, unde m-am grabit sa redescopar o lume pe care, desi am incetat sa o idealizez, continuu sa o admir.
Imperiul Bizantin constituie, dupa mine, prototipul Uniunii Europene. Alte imperii – de la cel roman, trecand prin cel carolingian, spre acela portughez, spaniol, britanic sau habsburgic – au strans laolalta neamuri si culturi diferite, fara sa le ofere o viziune supranaturala. Ele au fost ansambluri politico-economice integrate monarhic, aparate printr-o strategie militara coerenta si supuse unei logici de expansiune mecanica. Paradoxul lor tine de vocatia sinucigasa a conservarii cu orice pret. Numai Bizantul a hieratizat birocratia si a privit istoria ca pe un preludiu al Ierusalimului celest. La Constantinopol se traia aulic, in ritmuri liturgice pe deplin interiorizate. Omul puterii si puterea omului sufereau o simetrica transfigurare. Conta mereu, mai mult decat orice, proiectul, tensiunea comunitara catre un scop transcendent. Ca si astazi, cand iscusitii ostenitori ai Conventiei Europene (ne) forjeaza o Constitutie, Bizantul se imagina pe sine insusi ca perfectiune sumara sau ca “work in progress”.
Genealogic vorbind, expozitia pomenita reflecta interesul recent fata de mentalitatile colective, adica de formele curente prin care fragmentul umil, repetitia inconstienta si practica domestica functioneaza ca oglinzi ale intregului social. Piesele temporar gazduite la Muzeul National de Arheologie din Lisabona conoteaza o polisemie mobila, nicicum straina de metafora scarii lui Iacob. Multi dintre noi am cunoscut – bunaoara in parizianul Muzeu Cluny – fastul Bizantului. Coroane imperiale, obiecte cultice din aur, ornate cu pietre pretioase, broderii somptuoase, manuscrise luxoase, icoane ferecate – iata inventarul fix al reprezentarilor noastre despre civilizatia Rasaritului crestin. In cazul la care ma refer, ni se infatiseaza, dimpotriva, partea opusa a scalei: vasul de lut, carligul de pescuit, zarurile sau flautul din os, opaitul din bronz, fierul de tarnacop, amuleta din creta si hematit, sloganul electoral sau zicatoarea obscena… Un soi de spate al mastii, inseparabil, totusi, de fata ei dramatica si regala.
Reversul popular al fortei sacralizate, freamatul laborios al agriculturii si comertului, duhul rezistent al indivizilor simpli, nescoliti, pacatosi, luptandu-se sa traiasca si care, la Bizant, au trait adesea pentru a lupta – iata secventele menite sa articuleze parca, mai bine, ideea ecumenica proprie acestui laborator proto-european. Mesajul trece foarte bine in Portugalia, tara de pescari “galileeni” si de tarani “imperiali”, curiosi sa sondeze necunoscutul, desi nemiscati cu veacurile dintr-ale lor.
N-as vrea sa decurga din ce scriu simpatia pentru un soi de muzeologie socialista, axata pe umilitatea proletara a gestului anonim.  Mi-a placut doar sa intuiesc unitatea profunda a Europei in acest univers de cioburi ale vietii zilnice din metropolele, burgadele si garnizoanele unui imperiu hulit de modernitate. Nu tronul de ivoriu al bazileilor porfirogeneti sau vulgarizatele dispute despre sexul ingerilor dau adevarata masura a experientei bizantine, tot asa cum nu presupusul ei refuz al istoricitatii ii poate divulga potentialul reactionar. Pendularea intre autoritatea lui Hristos Pantokrator si jubilatia vietuirii, asteptarea anxioasa a Judecatii de Apoi impletita cu patosul asiatic al festivitatilor senzuale, truda virila a campului si soapta rugaciunii imi par a fi tot atatea componente ale unui spatiu mental sanatos, pe care l-am putea recupera, cu un mic efort de imaginatie revoltata. Oamenii fara chip ai Bizantului – clonati de jur imprejurul Mediteranei – seamana uluitor, peste vremuri, cu cetatenii uitati ai Uniunii Europene, cu proprietarii de gaini din inima Bagdadului si cu amaratii din fostele tari comuniste, fie acestia analfabeti informatici sau juni inca necorupti… Mi se va aminti ca “sanatatea” – si mai cu seama aceea a mintii – este un concept ideologic, susceptibil de manipulari periculoase. Recunosc. Si totusi nu ma pot impiedica sa celebrez maiestatea intimitatii tragice fata de pompa orwelliana a discursului tehnocrat, suveranitatea visarii asupra faptului implinit, prestigiul traiului discret in raport cu tratatistica unei Europe care, asemenea teologilor din Constantinopol, cocheteaza cu doctrina asediatorilor…
La iesirea din expozitie, mi-am spus ca avem nevoie de greci mai ales atunci cand ne aduc asemenea daruri.