Un debut strălucit/ de Alex Goldiș

Considerat aproape în unanimitate cel mai important critic român, G. Călinescu a fost, poate, și cel mai defavorizat de interpretare. Dacă am sta să comparăm, contabilicește, numărul de studii și volume consacrate autorului “Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” cu cele dedicate rivalului său direct, E. Lovinescu, primul iese, cu siguranță, în deficit. Cauzele sunt multiple și ar merita o discuție aparte.

Mă rezum, de aceea, la a spune că G. Călinescu a beneficiat – deși numai beneficiu nu se poate numi un asemenea tratament -, în istoria criticii românești, de o ciudată dispensă a genialității. Conform acesteia, ar fi inutil, de nu complet neavenit, a analiza cu atenție criteriile și principiile unui critic care a sfidat cu consecvență orice înscriere în limitele unei doctrine. Astfel încât cea mai la îndemână perspectivă e cea stilistică: G. Călinescu e un “artist”, ale cărui afirmații trebuie apreciate ca exemple ale unei retorici exemplare și inefabile. Excepție de la acest unghi de abordare au făcut, de la moartea criticului, două evenimente: dezbaterile inițiate de cerchiști în 1966-1967 (Nicolae Balotă și Ovidiu Cotruș pun în discuție principiile estetice ale criticului), reprimate însă rapid de nevoia de a face din Călinescu un stindard al luptei contra dogmatismului, respectiv cartea lui Mircea Martin din 1981, care clarifică, printr-o excelentă simetrie tipologică, programul “Istoriei…” în raport cu proiectele lui Iorga și Lovinescu – fără a tinde însă la reconstruirea integrală a esteticii călinesciene.

De aceea, volumul de debut al lui Andrei Terian, “G. Călinescu. A cincea esență” (Cartea Românească, 2009), trebuie înțeles ca o reconsiderare radicală a imaginii criticului. Cartea e de plasat urgent în siajul monografiilor românești substanțiale care au modificat integral nu numai percepția asupra unui scriitor, dar și percepția asupra literaturii române prin filtrul acelui scriitor. Tonul acestei filozofii generale a criticii îl dădea Călinescu însuși când formula, în “Opera lui Mihai Eminescu”, paradoxul începătorului absolut: e nevoie de a recrea pe Eminescu pentru a înțelege esența literaturii române sau de a scrie o istorie a literaturii române pentru a aprofunda pe Eminescu? Așa au făcut apoi, mai mult sau mai puțin direct, Ion Negoițescu cu Eminescu, Adrian Marino cu Alexandru Macedonski, sau Nicolae Manolescu cu Sadoveanu. Dacă nu ca metode propriu-zise, cel puțin ca punct de plecare, Andrei Terian împărtășește suflul totalizator și spiritul inaugural al monografilor noștri clasici. Din acest unghi, tânărul își moștenește mai degrabă bunicii șaizeciști, dornici de construcții ample și încrezători în capacitatea de a recrea din rădăcini imaginea unui scriitor, decât părinții optzeciști care teoretizează etica fragmentarismului. Contextul actual favorizează, la fel ca cel șaizecist, reconsiderările radicale și totalizatoare: dacă atunci era stringentă “curățarea” unui scriitor de zgura clișeelor realist-socialiste, dar și de rămășițele pozitivismului interbelic, acum se pune problema rediscutării literaturii române în afara oricărui tabu ideologic (au făcut-o deja, în construcții ample, Paul Cernat în “Avangarda românească și complexul periferiei” sau Alexandra Tomiță în “O istorie «glorioasă». Dosarul protocronismului românesc”). Criticii actuali reînnoadă cu șaizeciștii în măsura în care simt că în spatele lor crește o întreagă literatură demnă de valorizarea dintr-un unghi nou.
Oricât de oracular sună asta, numele de care se va lega decisiv renașterea istoriografiei românești de după 90 e Andrei Terian. Posesor al unei verve polemice care l-a făcut să devină în doar câțiva ani un cronicar de temut, Terian are deja vocația marilor răsturnări interpretative. Pentru a accede la un nou Călinescu, autorul dinamitează, nu fără o superbie a gestului ce șade bine oricărui june debutant, câteva dintre stereotipiile cele mai persistente ale criticii românești postbelice: distincția dintre gust și metodă, dintre teorie și practică, dintre moralitate și profesionalism. Toate acestea conduc la o modificare a regulilor jocului: Terian nu doar că deconstruiește imaginea criticului-artist (genial), dar spulberă însăși opoziția care a stat la baza acestei calificări. Demonstrația că G. Călinescu are un “sistem” nu e o pledoarie pentru un Călinescu teoretician opus artistului – cum ar crede cei care gândesc încă în vechea dihotomie -, ci o abordare a criticii acestuia dintr-un unghi nou, conform căruia cea mai nesemnificativă afirmație critică trădează apartenența la un sistem implicit. Tânărul critic întâmpină, de altfel, cu excelente argumente, posibilul reproș al confecționării unui Călinescu teoretician get-beget. Căci dacă e adevărat că și-a trecut sub tăcere propria metodă, nu e mai puțin evident că “nu s-a dat în lături să scoată la iveală metodele celorlalți critici”. De cealaltă parte, chiar acceptând in extremis că avem de a face cu un artist, zice Terian, interpreții lui Călinescu ar fi trebuit să investigheze, de nu principiile unui sistem critic, măcar “poetica” unei opere literare.
Acestea fiind zise, autorul celei mai recente monografii despre Călinescu se aventurează într-o construcție hiperbolică atât ca dimensiuni, cât și ca minuțiozitate a interpretării. Criticul vede enorm și simte monstruos în interiorul sistemului călinescian. De la paradigmele majore (cu cele trei “idealuri” ale sistemului: etnocentric, clasicist și realist socialist), până la clarificarea principalelor concepte operatorii, toate alcătuiesc un veritabil tablou mendeleevian al criticii lui Călinescu. Un tablou cu atât mai impresionant cu cât chimia călinesciană – considerată îndeobște inefabilă – e descompusă, nu fără oarecare doză de cruzime analitică și de sadism teoretizant, până la ultimul element: de la raportul dintre subiectivitate și obiectivitate, dintre impresionism și raționalism, dintre universal și național, Andrei Terian coboară cu sânge rece la concepția asupra prozei, poeziei, a teatrului, apoi la concepția asupra lirismului sau asupra personajului sau, și mai adânc, la raportul dintre narator și autor. Numai că, – lovitură de teatru absolută -, departe de a fi gata de îmbălsămare, cadavrul de pe masa de disecție învie miraculos. Extrem de tăioasa interogație a criticului nu smulge inefabilul călinescian, cum se tem scepticii, ci pune în valoare tensiunea subiacentă a sistemului. În scenariul “Celei de-a cincea esențe”, construit în jurul contradicțiilor de viziune ale criticului, regăsim, în sfârșit, imaginea unui Călinescu reflexiv și dilematic, care se întreabă la fiecare pas cu privire la cele mai nesemnificative aspecte ale propriei interpretări și evaluări. Din nou mă tem că nu-l putem contrazice pe Andrei Terian când afirmă că, deși n-a fost interesat de edificarea unui sistem critic propriu-zis, G. Călinescu a experimentat și a problematizat, în întinsa sa operă, toate dilemele cu care se confruntă un critic important din prima jumătate a secolului. Ce-i drept, spiritul cârcotaș, de o mobilitate speculativă neobosită, îl face pe monograf să identifice și să pună în scenă permanent punctele de cotitură ale acestei reflexivități teoretice vii. Pentru că tocmai în momentul când soluționează definitiv problema la finalul unui capitol (exactitatea cu care Terian măsoară conceptele e aproape maniacală), criticul nu e pregătit s-o claseze, ci să traseze, pe bazele ei, un cerc speculativ și mai larg.
În loc să-i desfigureze individualitatea, descompunerea pe segmente și problematici a criticii lui Călinescu o proiectează pe un ecran superior. Fiecare dintre aceste segmente are istoria și devenirea lui proprie în demersul unui autor capabil de a închipui figura călinesciană sub forma unei imense plase reticulare. “A cincea esență” e cel mai fin elogiu adus până azi criticii lui Călinescu în sensul că, atașându-i o rețea contextuală atât de vastă (în vizor stau posibilii precursori ai lui Călinescu, deopotrivă români și străini, dar și arborescenta descendență postbelică), Andrei Terian o vede, măcar ipotetic, capabilă de a dialoga cu toate curentele majore ale primei jumătăți a secolului XX. Un elogiu cu atât mai important cu cât e indirect – și lipsit de orice urmă de patetism: departe de a trece cu vederea scăpările și deficitele divinului critic, luciditatea mereu trează îl face alergic la orice impuls protocronist. De aceea Terian poate să măsoare și să sancționeze permanent atât deficite de paradigmă, cu idiosincrasia antiformalistă (cecitatea principală a lui Călinescu, cu consecințe extrem de grave asupra mai multor etaje ale sistemului critic), cât și erori punctuale – cu efecte nu mai puțin dăunătoare asupra judecăților din “Istorie”: incapacitatea de a distinge între autor și narator, reticența față de jurnal ca literatură a subiectivității, personajul ca principiu central al valorizării prozei. Scotocirea indiscretă prin toate sertarele esteticii călinesciene nu minimalizează figura criticului, ci dă seama pentru prima dată, altfel decât în limbajul ditirambic al epigonilor, de adevăratele ei proporții. Alături de un Călinescu real, Andrei Terian construiește, pe baze cât se poate de exacte, macheta unui Călinescu virtual, restituind astfel, în laborator, imaginea întreagă. Sesizarea golurilor din viziunea călinesciană prin permanenta raportare la alte sisteme îi subliniază o dată în plus potențialitățile – ceea ce Călinescu ar fi putut deveni dacă și-ar fi dus intuițiile până la capăt.
Încăpățânarea de a porni numai de la date concrete și de la refacerea fidelă a contextului face din Andrei Terian primul interpret care nu mai exagerează aspectul vizionar al lui Călinescu, ci preferă să-l înscrie cât mai exact în orizontul epocii. Ies puțin șifonați din această confruntare cu teoriile dintre 1900 și 1970-80 atât autorul “Principiilor de estetică”, cât și comentatori redutabili care l-au plasat adesea în avangarda criticii europene postbelice. Terian demonstrează cât se poate de convingător nu numai că marele interbelic n-a anticipat pe Barthes sau pe tematiștii francezi, ci și că multe dintre ideile care au revoluționat istoriografia românească sunt un bun comun al tradiției critice: teoria interdependenței dintre critică și istorie a fost formulată incipient de Croce, principiul reactualizării istorice vine de la Gentile, ideea “romanțului etnocentric” de la Taine.
Dar poate că am insistat prea mult asupra atitudinii tânărului critic și asupra construcției cărții în detrimentul contribuțiilor propriu-zise în câmpul receptării călinesciene. Mai ales că, în ciuda suflului iluzionat-totalizator pe care-l moștenește de la șaizeciști (și, mai îndepărtat, de la Călinescu însuși), Andrei Terian se revendică deschis de la neopragmatismul teoriei anglo-saxone de ultimă oră, de la Rorty până la Stanley Fish. Sub egida acestora, autorul “Celei de-a cincea esențe” reușește să înlăture nimbul metafizic de pe suprafața criticii călinesciene, pentru a-i explica, pentru prima oară, cu argumente clare și distincte, aportul la istoria criticii românești. Mă rezum la a le transcrie, pentru că, aproape la fel ca în științele exacte, ele sunt câștiguri definitive (“descoperiri”) ale istoriografiei noastre literare.
Dincolo de faptul că “a demontat cele mai înrădăcinate dualisme interbelice (critică vs. creație, subiectivitate vs. obiectivitate)”, G. Călinescu reprezintă o etapă superioară în măsura în care ilustrează trecerea de la critica de situare și de judecată la critica de interpretare: “Pe scurt, Călinescu a schimbat regulile jocului, înlocuind reprezentarea tradițională a breslei criticilor, ca maeștri ai divinației care colaborează (fie și involuntar) la scrierea unei Istorii Literare comune, printr-un neîntrerupt turnir al interpretărilor, în care fiecare participant concurează pe cont propriu, cu scopul de a a asigura nu perpetuarea, ci multiplicarea infinită a «structurilor»”. Mutația Călinescu e excelent ilustrată nu doar prin comentarea monografiilor dedicate lui Eminescu și Creangă (primele mostre de “critică a semnificațiilor” de la noi), ci și printr-o amplă sinteză a dezbaterilor interbelice. În doar câteva pagini, plimbând oglinda Călinescu deasupra criticii noastre din anii 20-30, Andrei Terian reușește să-i refacă liniile și direcțiile așa cum nimeni n-a făcut-o până acum – ocolind, adică, veșnica aporie a estetismului vs. etnicism. De aceea puteam afirma că, în buna descendență a marilor noastre studii monografice, tânărul comentator nu modifică doar perspectiva asupra unui autor, ci îl transformă în unghi privilegiat de înțelegere și evaluare a unei epoci. “G. Călinescu. A cincea esență” e, fără nicio exagerare, o referință nu doar pentru receptarea călinesciană, ci pentru întregul câmp critic din anii 20 până în anii 80 ai secolului trecut. Câteva observații capitale dau seama de mutațiile criticii călinesciene atât față de Lovinescu, cât și față de Maiorescu. În evoluția formelor criticii românești plutea o nebuloasă aproape totală, de vreme ce autorul recentei “Istorii critice” îi mai plasa încă, nediferențiat, pe cei trei, de aceeași parte a baricadei criticii estetice. De Maiorescu se desparte decisiv urmașul său interbelic prin ceea ce Terian numește “metoda izotopiei”, căci ultimul “cere textului nu o coerență a denotațiilor, ci una a conotațiilor”. Apoi, Călinescu se află cu o treaptă deasupra lui Lovinescu din unghiul concepției critice deoarece e primul capabil de a explicita “presupozițiile implicite ale unui sistem chiar și când sectoarele în care acestea acționează nu au fost codificate prin niciun fel de «teorii» ale criticului respectiv”. Atașament cvasipatologic față de obiectul de studiu, cum cataloga Nicoleta Sălcudeanu (“Cultura”, nr. 15/2010) insistența asupra acestor mutații călinesciene, sau înțelegere clară a conceptelor criticii românești? Putem oare nega și afirmația că “Opera lui Eminescu” ar reprezenta “cea dintâi reconstituire a unui univers imaginar din cercetarea noastră literară” (al cărei model critic a fost decisiv asupra șaizeciștilor), sau o putem clasa la capitolul restituirilor teoretice orchestrate de volumul lui Andrei Terian?
Abia clarificând aceste modificări tipologice în evoluția criticii autohtone începem să înțelegem, altfel decât până acum, de ce G. Călinescu ar putea fi catalogat, la o adică, “un critic de geniu”, așa cum au făcut-o, puțin argumentat, generații întregi de interpreți. Clarificarea mecanismelor de lectură ale lui Călinescu ne face să privim cu alți ochi, nu neapărat mai puțin admirativi, marea “Istorie”. Divinul critic nu reiese, din pătrunzătoarele analize ale lui Andrei Terian, mai puțin “genial”, ci doar mai puțin capricios. Spicuiesc, din lipsă de spațiu, doar câteva dintre obsesiile și legitățile călinesciene care pot fi probate, după lectura “Celei de-a cincea esențe”, deschizând la întâmplare orice filă a “Istoriei literaturii române”: stabilirea unui raport armonic absolut dintre subiect și obiect e principalul criteriu al evaluării operelor, motiv pentru care Călinescu respinge în literatură atât subiectul pur (“jurnalul”), cât și obiectul pur (“jurnalismul”). Văzute prin lentila lui Terian, devin evidente “strategiile” călinesciene – programul din filigranul “Istoriei…” – de a universaliza pe marii scriitori români (uzând de o tehnică ilicită precum comparația temelor generale, nu de alăturarea semnificațiilor din operele finite), dar, printr-o mișcare simultană contrară, de a-i naționaliza printr-o serie de trucuri și omisiuni vinovate: autohtonizarea alogenilor Caragiale, Slavici, Macedonski. Veritabil maestru al omogenizării criteriilor, G. Călinescu face ca la suprafața discursului suprapunerile dintre estetic și etnic, dintre universal și specific, dintre tradiția și modernitatea autohtonă, să pară fără rest. Neprețuită e și identificarea procedeelor care stau la baza organicismului de substanță al “Istoriei literaturii române”: tehnica hipertextului (lipsa mențiunii titlurilor de opere individuale în capitole face ca acestea să pară “secvențe ale unui singur continuum narativ”), utilizarea metalepsei critice (confuzia deliberată dintre autori și personajele lor), semnalarea influențelor cu “o conotație vădit pozitivă” și nu ca semne ale mimetismului, larga utilizare a conceptelor individuale care transformă indivizii în specii: “lamartinian”, nietzschean”, “eminescian”.
Discutabilă în volumul lui Andrei Terian e doar tratarea “idealului realist-socialist” al lui G. Călinescu în prelungirea paradigmelor etniciste și clasiciste. Deși face ordine în etica receptării călinesciene, care tinde adesea să-l vadă pe critic ba ca victimă absolută, ba ca un complice direct al sistemului, autorul acordă prea mult credit tipologic teoriilor lansate de critic în anii 50. Nenumăratele articole despre realism nu pot fi citite ca tensiuni în raport cu universalismul sau clasicismul anterior, de vreme ce ele aparțin mai puțin lui Călinescu și mai mult vocii supraindividuale a Partidului, autorul din umbră al tuturor temelor de discuție. În rest, aș putea semnala doar mici dezacorduri punctuale: n-aș minimaliza “Poezia lui Eminescu” a lui Negoițescu pe motiv că G. Călinescu descoperise și comentase deja pe spații largi postumele întrucât cei doi critici operează cu concepții radical diferite asupra poeziei. Tocmai inaugurarea criteriului de “turnir al interpretărilor” pe care Terian îl descoperă la Călinescu i se refuză acum cerchistului. După cum trebuie nuanțată neapărat afirmația că, “privită sub raport metodologic, critica românească din ultima jumătate de veac e una covârșitor anticălinesciană”. E drept, s-au importat, începând cu anii 60-70, multe procedee și limbaje critice, însă adesea ele au fost asimilate (distorsionate, reinterpretate) din unghi călinescian.
Dar toate aceste precizări de nuanță sunt doar încercări de a căuta noduri în papură unei construcții care, cu toate calitățile semnalate mai sus, nu epuizează energia extraordinară a criticului. Dimpotrivă. Adeseori, cămașa esteticii călinesciene – oricât de largă, limitată totuși ca material – pare prea strâmtă pentru posibilitățile actuale ale criticii lui Andrei Terian. Astfel încât, înaintea salutării unei monografii impresionante, trebuie sărbătorită nașterea unui critic de proporții, capabil să reinventeze integral epoci ale literaturii române, sau, de ce nu, să dea o teorie a criticii absentă încă la noi și deplânsă pe ruinele lui Călinescu de-a lungul “Celei de-a cincea esențe”.

Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.