Un destin tragic/ de Stelian Țurlea

David Foenkinos a obținut în 2104, pentru romanul „Charlotte”*), două premii literare importante: Renaudot și Goncourt-ul liceenilor. Romanul s-a căutat, a fost tradus (inclusiv la noi, după cum se vede), dar poate mai mult pentru controversele stârnite decât pentru valoarea sa. E un roman care povestește viața lui Charlotte Salomon, o pictoriță germană evreică, asasinată la Auschwitz în 1943. Avea 26 de ani și era însărcinată.

Charlotte aparține unei familii mic burgheze berlineze, marcată de o tragedie familială (sora ei s-a sinucis, la fel cum făcuse bunica, la fel cum aveau să facă alți membri ai familiei; dar ce relevanță are pentru cariera ei de artist? Exclusă progresiv din societatea berlineză, datorită originei sale, Charlotte se refugiază în sudul Franța, începe o operă picturală autobiografică, e denunțată și deportată. Opera ei se adună sub un singur titlu: „Viață? sau Teatru?”:

„A crea o operă înseamnă a crea o lume.

Ea însăși fiind supusă sinesteziei.

Această uniune intuitivă de sensuri.

Muzica îi dicta cum să-și aleagă culorile.

Viață? sau Teatru? Este o conversație între senazații.

Pictură, cuvinte și muzică.”

Ce remarcă întâi și întâi cititorul este cum arată romanul, fraze scurte care încep mereu de la capăt, ca niște versuri. Dar cartea nu e un roman în versuri. Întrebat asupra scriiturii sale, romancierul a spus că a încercat de foarte multe ori să scrie/rescrie cartea, n-a reușit, îi era imposibil să avanseze, simțea mereu nevoia de a merge la capătul rândului, să respire. Și atunci a înțeles că așa trebuia să-și scrie romanul. Criticii cărții susțin că felul în care este scrisă ar fi cel mai mic neajuns, pentru ei, Foenkinos n-are substanță, urmărește pas cu pas viața eroinei, dar nu scoate nimic esențial, nu reușește măcar o singură dată să scrie grav și substanțial despre pictura Charlottei, are câteva obsesii cu cultura germană și că, în esență, „e un roman care nu duce nicăieri” (David Caviglioli)

Firește, există și cititori ai cărții care au remarcat scrierea poetică, „de o imensă blândețe”. Alții susțin că romanul e un lung cântec, un fel de lied.

Important este că cititorul se obișnuiește repede cu scrierea și descoperă o viață zbuciumată, o adolescentă în căutare de sensuri ale vieții, o pictoriță despre care probabil nu știa nimic și va merge la un dicționar sau va căuta în Google să afle că opera lui Charlotte a fost expusă abia în 1961, cu un succes formidabil, și că totul a fost donat în 1971 Muzeului Evreiesc din Amsterdam.

*) David Foenkinos – Charlotte, editura Nemira. Traducere din limba franceză de Cristina Nan