Un dialog provocator/ de Ziarul de duminică

Liiceanu-Pleșu – Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții, Editura Humanitas

„În lunile februarie-mai ale anului 2011, am făcut îm­preună o suită de 17 dialoguri difuzate de Televiziunea Română, în fiecare duminică, sub titlul 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu. Cartea de față s-a născut din transcrierea lor, adaptată, desigur, la exigențele unui text pus pe hârtie, dar care, în forma lui finală, a ținut să-și păstreze caracterul colocvial.

Ne-aducem aminte că am pornit atunci la drum provo­cați de două întrebări. Prima: ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitație cotidiană și surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualitățile» durabile ale vieții, singurele care contează cu adevărat? Ne-am propus atunci să pătrundem în casele oamenilor ca doi prieteni care, în ziua din săptămână dedicată tocmai ieșirii din imediat și întoarcerii la sine, își iau libertatea de a sta la taifas despre lucrurile care ne frământă pe toți, dar nu pentru că sunt întâmplări de zi cu zi, ci pentru că fac parte din constantele vieții, din țesutul ei netrecător.

Pe-acestea le-am numit, în subtitlul cărții, «categoriile vieții». Pentru unii, cuvântul acesta, «categorie», poate suna pedant. În greaca din vremea lui Aristotel el era însă un cuvânt umil. Verbul agoreiio însemna a vorbi în public, a vorbi într-o adunare, în agora. Iar kategoreo însemna a vorbi în public împotriva cuiva, a acuza. Kategoria era așadar o incriminare făcută în public, în cadrul unui pro­ces, iar opusul ei, apărarea, se numea apologia. În dialogul Apologia lui Socrate, eroul platonician își face «apologia», adică se apără, împotriva «categoriei» (acuzei) pe care i-o aduc trei dintre concetățenii lui.

De vreme ce kategoreo «denunța» un lucru făcându-1 cunoscut tuturor, cuvântul a evoluat către sensul generic de a face vizibil, a-și trăda natura, a da în vileag. Aristotel a luat cuvântul kategoria și 1-a urcat pe soclul gândirii, pentru că avea nevoie de o formă verbală care să exprime atributele fundamentale ale lucrurilor, punctele în care acestea «se dau pe față». Iar ele se dau pe față potrivit cantității lor, calității lor, formei lor, relației lor, mișcării lor etc. Pe acestea toate el le-a numit categorii. Ei bine, prin categoriile vieții, noi am încercat să desem­năm nodurile vieții, punctele în care viața se dă pe față, se dă în vileag, se vădește a fi ceea ce e. Iar viața se dă în vileag ca frică, speranță, prostie. Se dă pe față ca trufie, ticăloșie sau calomnie. Ca ură, invidie sau iubire. Viața se vădește ca moarte. Unul din autorii acestei cărți și-a rea­mintit, nu fără emoție, că în 1972, cu ocazia unui congres internațional de estetică găzduit la București, a propus o «reconsiderare a sferei esteticului», care să depășească tehnicitatea aristotelică a categoriilor de care se ocupă filozofia tradițională (calitate, cantitate, formă, relație, modalitate etc.) și să coboare «în mările calde ale vieții». Adică să nu vorbim iarăși și iarăși doar despre ce și cum gândim, ci despre ce și cum trăim; despre ce ni se întâm­plă, despre ce ne propune ca materie de reflecție nu o cu­riozitate intelectuală abstractă, ci experiența nemijlocită a fiecărei zile, parcursul greu sistematizabil al existenței noastre. Mihai Eminescu a avut, la vremea lui, intuiția unei discipline care să preia tocmai tematica «trăitului» și care ar putea fi nu o estetică a artelor, ci o estetică a vieții, cu alt tip de «categorii» decât cele speculative. Nu catego­riile din   bibliotecă, ci – fără excluderea bibliotecii – cele din agora, cele «din piață», cele de  care ne izbim clipă de clipă, în desfășurarea destinelor noastre: categoriile vieții.

A mai existat însă o provocare din care s-au născut aceste dialoguri. Am vrut să propunem «statul de vorbă» ca act de igienă mentală, am vrut să fim destinși, fără a cădea, cum se întâmplă adesea în jurul nostru, în flecăreală, pălă­vrăgeală, trăncăneală, sporovăială. Am încercat, de aseme­nea, să vedem cum arată gândirea care se mișcă în spațiul unui dialog orientat de o temă, ce înseamnă, în fond, o convorbire direcționată, interesată să spună ceva, și nu să bată câmpii, în căutare de efecte marginale. Poate că lucrul cel mai greu a fost să apreciem corect – fiind vorba de un auditoriu variat – nivelul optimal al dis­cursului nostru. Ne-am propus,  mai cu seamă, să evităm pedanteriile culturale. Trimiterile la surse sunt rare și chiar și marile nume ale culturii europene au fost invocate cu timiditate. De câte ori am făcut-o, am avut senzația că cerem ajutor unor prieteni mai mari care au gândit laolaltă cu noi. Tot ce am citit pe o temă sau alta a fost absorbit firesc în metabolismul discuțiilor noastre, care, mai presus de orice, au vrut să evite solemnitatea cultu­rală, ștaiful academic, «aparatul». Vrând să înțelegem ce

se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am încercat să facem un pictorial al vieții, să surprindem existența din diferite unghiuri și în diferite poziții. Am vrut să descâlcim nodurile existenței, am vrut s-o obligăm să iasă din subînțelesurile ei și s-o facem să se exprime pe înțelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne com­plăcem trăind. Placate pe «situații de viață», și nu pe spe­culații greu digerabile, dialogurile noastre, chiar și transpuse într-o carte, și-au păstrat, în mod intenționat, marca ora­lității inițiale.

Dacă ne-a reușit ce-am vrut să facem împreună – ceea ce sperăm din toată inima – credem că lucrul se explică prin complementaritatea celor doi convorbitori. De  multe ori, pe parcursul lui, am avut senzația că dialogul nostru semăna cu un dans. Unul pe care-1 știam de o viață. Ne cunoșteam pașii pe care-i exersaserăm până atunci de atâtea ori împreună, doar că acum îi făceam pentru prima oară într-un ring anume amenajat. Ne-am adaptat, credem, fără efort, inițiativelor și fanteziei de moment ale partenerului. Când unul din noi a devenit prea încrun­tat, celălalt a știut să destindă atmosfera, răspunzând cu o anecdotă sau cu un surâs.

Nu de puține ori, în timpul discuțiilor noastre, am râs cu poftă. Și poate nu e întâmplător că ultimul dialog a fost dedicat nu morții, ci râsului și umorului. Când te cațeri din când în când, cum am făcut noi stând de vorbă, pe panta abruptă a lumii, n-ai cum să-ți reprimi senzația că, dincolo de servitutile și splendorile vieții, se află buna așezare, adică «buna dispoziție» a unui zeu…” (Din Cuvântul-înainte al volumului)

Cartea, a menționat Andrei Pleșu cu ocazia lansării ei, reabilitează două deprinderi.

„Prima deprindere: statul de vorbă. Nu mai există deprinderea asta. Lumea nu mai  stă de vorbă. Ori schimbă replici gata făcute, ori își dau sms-uri, ori își dau «Like»-uri. Există o inflație a comunicării, dublată de o restrângere a privirii, a mimicii, a gestului, a prezenței. Adică, suntem tot mai comunicativi și tot mai singuri. Ne face plăcere să reabilităm taclaua. Este o foarte bună deprindere, ies lucruri extraordinare dintr-o tacla tihnită și o recomandăm. Asta am făcut noi, ne-am străduit să reabilităm taclaua. Și a doua deprindere este căzutul pe gânduri. Nu vă imaginați că la capătul fiecărui capitol se află rețete, concluzii, lămuriri definitive. (…) N-avem răspunsuri, dar ne-am străduit să practicăm căderea pe gânduri și asta vrem să recomandăm și cititorilor noștri.”

Gabriel Liiceanu, pe de altă parte, a spus că „această carte  e rezultatul unei spaime  de-o viață. Un om care se formează în orizontul filosofiei, dacă are o urmă de bun simț în el, trebuie să își dea seama că ceea ce trăiește este drama de a fi neînțeles. Lumea te așază într-un punct foarte înalt, tu poți să spui orice, dar ei vor fi, din capul locului, convinși că nu vor înțelege nimic. Or, gândul meu, și al lui Andrei Pleșu, de-a lungul vieții, a fost, cred, de a obține o anumită inteligibilitate a spuselor și de a risipi prejudecata că filosofia e ceva groaznic, care nu poate fi înțeles și, conform vorbei bine știute «mare filosofie», de fapt, în lucrurile foarte serioase se poate vorbi cu comprehensibilitate maximă. De fapt, tot ce a însemnat filosofia adevărată pe lume a fost totdeauna ceva la nivelul tuturor oamenilor. Filosofia și discuția despre temele grave ale vieții nu înseamnă a vorbi pe neînțeles despre teme înalte, ci a vorbi despre lucruri care privesc pe toată lumea. Or, lucrurile despre care este vorba în cartea asta, nu numai că privesc pe toată lumea, ci sunt țesutul însuși al vieții noastre.”

Volumul – a spus de asemenea Gabriel Liiceanu – se poate citi în mai multe feluri: „Oricine o poate citi (cartea – n.n.), o poate citi ca pe un roman polițist, care e romanul polițist al vieților fiecăruia dintre noi, o poate citi ca pe un tratat de înțelepciune (…), ca pe o carte plină de umor.”