Un jurnal al memoriei/ de Ziarul de duminica

O carte cum nu prea apar la noi, ca un fel de exorcizare, scrisă „enorm de greu”, în care autorul este aparent departe de a se impune cititorului drept personaj, pentru că dorește să spună povestea celor în mijlocul cărora a trăit. Autoarea insistă din primele rânduri: nu este o carte de memorii; nu-și povestește viața, iar întâmplările relatate nu se înșiruie în ordine cronologică; s-a făcut o selecție, care ar putea apărea tendențioasă; obsesiile au fost reduse la una singură: „cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinței mele și cât se datorează influențelor, presiunilor și manipulărilor care s-au exercitat asupra mea?”

Apoi: este prima dintre cărțile scrise „fără bucurie”; dintr-o obligație care o umilește; nu seamănă cu nicio alta în care autorii lor își povestesc experiențele politice; „nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie.”

În sfârșit, o carte care susține că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: „aceea a dorinței de a manipula”.

Ana Blandiana știe ce spune pentru că este unul dintre puținii noștri scriitori care a îmbinat extraordinar forța cuvântului scris cu angajarea social-politică, în ambele direcții lovindu-se de forța manipulării sub toate formele sale, inclsuiv cele mai insidioase, care mistifică cel mai grav realitatea. Tragismul se naște, inevitabil. La capătul unor îndelungi experiențe, în fond de o viață, Ana Blandiana se dezbracă de vanitate: „Când mă gândesc cât de naivă, nepregătită, neinformată, credulă, dezarmată, nepricepută, ignorantă și chiar pur și simplu proastă, din punctul de vedere al vieții și relațiilor politice, eram atunci, îmi dau seama că faptul de a fi reușit să mă sustrag și să scap din pânza care fusese țesută în jurul meu îmi apare ca un adevărat miracol.”

Valoarea de document nu trebuie demonstrată, indiferent de care regim politic este vorba în amintirile Anei Blandiana. Faptele par a fi trecute în plan secund pentru a se descoperi sensurile. De-a lungul vieții sale, scriitoarea a fost implicată în întâmplări dintre cele mai diverse, sociale, politice, culturale, în toate și-a păstrat demnitatea indiferent de faptul că, de cele mai multe ori, pierdea. Uimitoare de-a dreptul sunt relatările despre Alianța Civică și Partidul Alianței Civice – „cea mai mare dezamăgire” –, care s-a adăugat numeroaselor confuzii savant construite în  societatea românească pentru a face mai ușoară manipularea. Dezbaterile de idei – constantă Ana Blandiana – nu interesează pe nimeni; cultul urâtului generează răutate; popularitatea e și o formă de solidaritate; strategia maculării e necruțătoare etc, etc.

Cartea este compusă din texte scurte, uneori o pagină, extrem de sugestive. Un exemplu este cel despre croșetarea fustei „Europa Liberă“:

„Întrucât mi se părea insuportabil să stau ore întregi fără să fac nimic, doar ascultând, am învățat să croșetez. Cred că era la sfârșitul lui ’87 sau începutul lui ’88 când am început să-mi fac o fustă. Era dintr-o lână destul de aspră, de culoare brun-închis, iar modelul, început de la brâu, trebuia, după o porțiune suplă, să se amplifice treptat spre poale, urmând să fie cu cât mai lungă cu atât mai cloșată. Pentru că nu croșetam decât în timp ce ascultam Europa Liberă, fusta a fost botezată chiar așa, «Europa Liberă» și, bineînțeles, reprezenta ingredientul amuzant al ritualului, în fond destul de umilitor. Cum putea fi altfel decât umilitor faptul de a sta ore întregi atârnați de vocile, adesea imposibil de deslușit, ale unor oameni aflați la mii de kilometri și importanți nu pentru ceea ce ne spuneau despre lumea lor, care ne era interzisă, ci pentru ceea ce ne spuneau despre lumea noastră, în care ei nu trăiau. Era ca un telefon fără fir în care uneori noi eram așezați la ambele capete, ceea ce nu ne împiedica să urmărim complicatul traseu al informațiilor cu sufletul la gură. Umilința consta nu numai în faptul că ne petreceam o bună parte din viață ca spectatori ai propriei noastre vieți, ci și în faptul că nu aveam cum să renunțăm la această unică modalitate de contracarare a operației de spălare a creierului, căreia îi eram supuși clipă de clipă.

La început fusta urma să fie până la genunchi, ceea ce îmi asigura mai multe luni de activitate care să-mi dea senzația că nu pierd timpul doar ascultând. Mă simțeam asemenea țărăncilor care pe vremuri ieșeau seara la poartă cu furca în brâu, ca să mai vadă oameni și să afle ce se mai întâmplă în sat. Am început să croșetez în 1988, atunci când lucrurile începeau să se precipite, tensiunea să crească și în aer să plutească presimțirea unui sfârșit, despre care nu știam dacă este al nebuniei pe care o trăiam sau pur și simplu al nostru. Fusta «Europa Liberă» creștea văzând cu ochii, își atinsese dimensiunile planificate, dar se încărcase între timp cu atâtea semnificații, încât nu puteam să închei fără să am sentimentul că mă sustrag mersului tot mai implacabil al lucrurilor. Am continuat să croșetez ascultând desfășurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfășura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. Dar nu aveam cum să mă opresc, în mod evident totul trebuia să meargă înainte, poalele tot mai ample se transformaseră în trenă, nu se mai punea problema să pot s-o port, dar nici nu puteam să o termin înainte de a se fi terminat totul. Când, în sfârșit, am ieșit cu toții în stradă, n-o încheiasem încă și-mi amintesc și acum sentimentul cu care – atunci, când am reușit să revenim acasă pe sub gloanțele care șuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri și am deșirat râzând vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta «Europa Liberă» să devină o fustă utilă, bună de purtat. Am purtat-o cu emoție și amuzament în toată acea iarnă a începutului unei noi și sfruntate istorii, ca și cum, subliniindu-i cu umor povestea simbolică, aș fi putut să-i cizelez asperitățile degradante și amintirile dureroase.“

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Editura Humanitas