Un monah care face asceza adapandu-se din caldarea umorilor

Un nume urcat parca din Craii de Curtea Veche – Urmanov – si un titlu care lipeste ecuatorul de poli – Carnurile canonice – au fost de curand vedetele Premiului pentru debut in poezie acordat de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti. Alaturi de poet, care-si continua si adanceste calatoriile la granita dintre fiziologie, spirit si damnatiune, isi face loc in textele din urma (cel primit de mine se numeste “Primul monarh”) prozatorul.
Il voi cita pe acesta din urma – intai pentru ca nu-l cunoasteti inca, iar apoi fiindca se potriveste cel mai bine unei (auto)portretizari. Din proza luxurianta, uneori dezabuzata pe care i-am citit-o, mi s-a parut ca iese la suprafata brusc imaginea unui calugar (monah-monarh) care face asceza adapandu-se pana la extenuare din caldarea umorilor:
“Zace in mine undeva sub un strat de carne de cativa centimetri, am incercat odata sa-l intep cu o andrea si durerea mi-a disparut abia dupa un strat destul de gros de carne. L-am simtit apoi chircindu-se de suferinta si mi s-a facut mila. In definitiv, e al meu in aceeasi masura in care sunt al lui. Mananca ce mananc eu (nu are insa acelasi apetit), elimina pe unde elimin eu, respira in paralel cu mine, transpira prin porii mei, uneori am senzatia ca musca din mine sau ca ma umple de fragmente ale lui, excremente care sunt efectiv din el si pe care nu vrea sa mi le arate. Asa ca le pastreaza in mine, in apropierea sa”.
Intr-un alt pasaj, acest dublu e si mai limpede conturat: o alcatuire mai degraba eterica, ascendenta, “incetand sa mai atarne pe cantar”:
“S-a format undeva in fibrele muschilor mei, sunt zone in care il simt foarte aproape sub piele, unde incepe sa se coaguleze totul in carne. Nu cantareste nimic, desi uneori sunt sigur ca acumuleaza ceva din ceea ce inghit eu. De asta nu mi-e foame nici mie si tot de asta am, la cei douazeci si patru de ani pe care i-am implinit, doar 46 de kilograme. O parte fizica din mine, din carnea mea, a trecut in fiinta lui, incetand sa mai atarne pe cantar sau sa mai ceara vreodata de mancare. M-am intrebat deseori cum de nu il simt fizic si cei din jur, de ce nu-i identifica nimeni mirosul (are un miros aparte, de carne si portocale) sau cum de nu-l aud cand vorbeste (pe mine ma asurzeste cand i se scoala sa tina vreun monolog)”.
“Treimea proprie” e titlul acestui capitol din “Monarhul…”, in care, sub cei doi de dinainte, consubstantial cu ei si totusi altul, pandeste Al Treilea, cap de serie pentru o infinitate dizolvanta si in acelasi timp cristatoare:
“Mereu aveam senzatia clara ca ma vad pe mine cand ii urmaream – intr-un sens foarte precis si simplu ma vedeam intr-o serie de alte forme, dar ma vedeam tot pe mine-interiorul. Efectiv imi vedeam trupul miscandu-se, indoindu-se, imi simteam carnea bratelor intinsa de greutatea sacosei. Oamenii aia erau adevarati si erau facuti toti din bucati ale corpului meu, imi purtau mainile, aveam acelasi piept, aceleasi parti intime, respiram cu aceeasi gura acoperita de aceeasi pielita… Si cel mai groaznic era cand intelegeam ca pe ei nu-i voi cunoaste niciodata, cu fata cu sacosa nu voi vorbi niciodata, pe tanarul de la balcon nu-l voi vedea niciodata masturbandu-se in grajdul bunicului, nu voi sti niciodata cum stau ei la masa si mananca, mesteca, apoi inghit si se sterg la gura de urmele de grasime…”.
Oare Adrian Urmanov intaiul la care dintre capetele sirului se afla?

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar