Un op al magistrului din Cajvana/ de Ziarul de duminică

Luca Pițu In memoriam – Fărâmele meteoritului din Cajvana. Înregistrate la observatorul cyberspațial Gogea’s blog. Editura Charmides. Cu o prefață de Bedros Horasangian, o post-prefață de Șerban Foarță, o pre-postfață de Dorin Tudoran și o postfață de Vasile Gogea

Născut în 1947, la Cajvana, în județul Suceava, Luca Pițu a absolvit Facultatea de Filologie, în cadrul Universității „Al.I. Cuza”, a făcut parte dintr-un grup constituit  în jurul revistelor studențești din Iași dinainte de 1989, intrând în vizorul Securității, alături de numeroși intelectuali ieșeni. Apreciat ca polemist și pamfletar și prin limbajul foarte deschis al scrierilor sale, Pițu s-a făcut cunoscut după 1990 prin numeroase volume, „Sentimentul românesc al urii de sine”, „Breviarul nebuniilor curente”, „Temele deocheate ale timpului nostru” sau „Însem(i)nările Magistrului din Cajvana” fiind câteva dintre cele mai cunoscute. În 1991, Uniunea  Scriitorilor i-a decernat premiul de eseistică, pe care însă l-a refuzat. În 1995 și  1996 a acceptat premiile pentru eseu acordate de fundația „Poesis” și de revista „Convorbiri literare”. Pe ultima carte apărută în timpul vieții își făcea următoarea  autoprezentare: „Auctorul cărții de față, anarho-eseist de felul său, s-a născut într-o localitate cajvaniană din Bucovina Meridională, la numai cîțiva kilometri de besearica hatmanului Luca Arbore, pe 14 ianuarie 1947, iar de școlit, ohoho, se va fi școlit la Gura Humorului: acolo avea să-și săvîrșească studiile secundare, pe cele superioare încheindu-și-le în Iași, la Facultatea de Filologie/ Litere, unde a și predat diverse discipline de specialitate, inclusiv teoriile Ă praxele traducționale, între 1970 și 2012, data lăsării sale voluntare și jubilatorii la vatră postuniversitară. Restul e fie literatură politico-fantastică, fie poezie stuprarealistă.”

Cartea pe care o prezentăm acum a fost lansată la Târgul Gaudeamus.

Bedros Horansangian, în prefață:  

„Cine l-a cunoscut pe Luca Pițu, cât de cât, poate mărturisi ce om serios era pe dedesubtul ființei lui. Erudit și citit dădea cu tifla la tot ce era superficial și ciordit. Nu degeaba  l-a iubit pe Ion Creangă. Pe care l-a analizat și răsucit în toate felurile, intus et in cutae. Bucovinean prin geneză, Luca Pițu devenise universal prin cunoaștere, studiu, curiozitate intelectuală, cititul ca mare bucurie a vieții, bucuria de a vedea și simți tot ce mișca prin jur. Oameni, cuvinte, întâmplări. Din trecut și un prezent pe care l-a parcurs cu opinteli existențiale, nu puține luări de atitudine, refuz, revolte și angajări etice. Când iașioții – multe expresii cu care ne jucăm noi astăzi și ne dau satisfacție că nu avem câte un Bentley – lui de pripas treceau pe partea cealaltă a trotuarului dacă auzeau numele lui Dan Petrescu, Luca Pițu era alături de cel prigonit și luat la refec de securiștii abilitați să frece ridichea celor care nu făceau sluj în fața sistemului naționalist-ceaușist. Multe de pus pe tapet. De rememorat. De amintit. O istorie, cât de mică, dar cuprinzătoare a atitudinilor celor din grupul de intelectuali ieșeni (și nu doar ei) care nu se păltinișară (sic!) ar aduce noi nuanțe și detalii despre așa zisa rezistență prin cultură, de care s-a tot pomenit pînă la plictis după 1989. E complicat, nu vom ajunge la nici un rezultat dacă alunecăm pe acest tobogan al adevărului, care, oricum, azi nu mai produce decît ridicări din umeri.

Luca Pițu a murit.

Lasă după el un morman – cuvânt deja bine indus populației românești după incidentul (cam nasol, nu?) cu gologani în care s-a vârât și fratele mult iubitului președinte de mai ieri – de cărți și un munte de amintiri. Bașca e-mailuri. Din acestea se aglutinează cartea de față. O carte care să adune din fărâme și cioburi de conversații internaute conturul unui om. Un prieten pentru destui dintre noi, care între noi nu ne cunoaștem. O formă de implicare într-o realitate virtuală la care Luca Pițu contribuia din plin. Comenta. Citea bloguri cu nemiluita. Scria comentarii pe care le vom regăsi în această antologie de contribuții, de tot felul. Puneri la punct, precizări, zâzanii. Băga fitile și se amuza. Așa îi plăcea lui. Să se dueleze cu te miri cine. Cu el însuși. Refuza lenea, refuza dormitul și adormitul locurilor comune și grandilocvența, emfaza cu panaș, refuza somnul minții. În ultimii ani, când Luca Pițu devenise pensionarul retras la Focșani-Dumbrăveni, mai mult forțat de caracatița universității iașiote, decât din propria-i dorință, prezența lui în spațiul virtual l-a transformat într-un muschetar de primă mână. A fost pe baricadele net-ului pînă la ultima suflare. A murit precum acel soldat sovietic cu pieptul pus pe ambrazura unei cuib de mitralieră, pentru victoria celor curajoși, «Mî pobedimsia» (Noi am învins), că tot sunt acum Putin și rușii în actualitate. Mult am mai râs cu Luca Pițu. Nu doar eu, ci și prietenii lui. Râsul ca formă de refuz al prostiei și ticăloșiilor de tot felul. Ultima lui carte, cu căjvănenii lui cu tot m-a lăsat cu gura căscată. Ca și dedicația. Nu mai era nimic de râs, era lumea lui și a marii literaturi. A istoriei pe care nu a boicotat-o și n-a stat «lăturiș» de ea. Pe care a consumat-o cu demnitate/voluptate, atunci când n-a produs-o cu aceeași bucurie de a povesti. Nu faptele conteză (ba contează al naibii!), ci povestea lor. A oamenilor, a lumii. Asta a și făcut Luca Pițu. A tot povestit. Lumea. Pe el însuși. Cu dedicata lui consoartă («din dotare», cum hâtru se exprima el vizavi de femeia care i-a fost mulți ani alături), Ani tot mereu în preajmă. Lumea nu s-a schimbat, n-o să se schimbe, doar Luca Pițu a dispărut dintre noi. Vorbe. Ne lipsește foarte mult Luca Pițu. Retras acum în neantul absenței ne poate da cu tifla în continuare. Eu n-am murit, voi sunteți niște mortăciuni!

De aceea apare și acest volum.”