Un pictor al aleanurilor paradiziace

Cu zece ani in urma, Iris Bianca Teodorescu isi lua licenta de pictor profesionist, dupa o absolventa merituoasa la clasa maestrului Vasile Grigore, un reputat formator de destine artistice, gratie mediului cultural si profesional ce-l instituia in sala de studiu.

Dupa un stagiu de studii aprofundate la Venetia, urmate de o specializare in tehnicile picturii de sevalet si ale gravurii la Academia Regala de Arte din Bruxelles, tanara artista primeste in 2001 si o bursa de studii din partea UAPR. Un parcurs formativ, asadar, consistent si favorabil configurarii unei cariere artistice prodigioase.
Ceea ce s-a si implinit in buna parte si pana acum. O scurta conspectare a palmaresului ei profesional indica un laborios parcurs expozitional, desfasurat de-a lungul a 13 ani de cercetare creativa, concretizata in 36 de expozitii colective si de grup, participari la simpozioane si tabere de creatie si nu mai putin de sapte expozitii personale! Cea mai recenta fiind cea cu care Galeria Orizont inaugureaza stagiunea 2008 a manifestarilor artistice oficiale.
Imaginea statistica a acestei cariere incipiente totusi tradeaza o anume disponibilitate a tinerei artiste pentru travaliul sustinut de atelier si o pasiune a daruirii lucrative. Cateva fotograme digitalizate ale atelierului sau din “cilindrul” situat la raspantia dintre strazile Doamnei si Academiei mi-au adeverit presupunerea. Un spatiu saturat de lucrari desfasurate peste tot, mai multe sevalete cu lucrari ebosate, cate ceva din recuzita obisnuita unei asemenea ambiante tradand intimitatea actului de creatie.
Chiar si aceasta expozitie de la Orizont parea sa-mi indice, prin volumul si dimensiunile lucrarilor expuse si pedanta neoranduiala a criteriilor stilistice si tematice (de vor fi fost!), cu care au fost panotate si urcate pe simeze, “nevoia” tablourilor de a parasi atelierul si a se confrunta cu publicul.
Artista insasi impartaseste aceasta suferinta dialogala, pe care o resimte adesea in timpul fervoarei ei creative!
Judecand dupa cele ce se pot vedea in expozitia de la Orizont, Bianca Teodorescu oscileaza intre exercitiul, aproape virtuoz, al rigorismului compozitional, in suita fascinantelor sale studii portretistice si exaltarea cromatica, pe deoparte, si poetica viziunilor paradiziace din peisaje.
Trei mici autoportrete lucrate in austera maniera a prerenasterii italiene, unde timbratia mantegniana mi se pare cea mai afina cu sensibilitatea artistei, se disting cu pregnanta si eleganta stilistica din ansamblul expozitiei.
Nu lipsit de interes este si “fractariul” portretistic, realizat printr-un truc de atelier, lucrat in blicuri nervoase pe un desen viguros marcat prin valoratii de culoare dominate de dinamica impresiunii luminoase in masa de albastruri, din care creste forma/ carnatia expresiei fizionomice supradimensionate a unui portret de barbat.
Un savuros “glisando” spre hiperbolizanta viziune baconica, unde tentatia abstractionista nu anuleaza pretextul figurativ.
Este, cred, in aceasta optiune stilistica, doar pedant exersata, drumul critic optim al artistei in evolutia ei viitoare. Mai cu seama in pictura sa peisagistica sau in cele pe care le-as numi drept proiectii subiective ale “starii” de peisaj.
Deocamdata, peisagismul sau este tributar unei anumite “mode”, nascuta din traditia postimpresionismului autohton, dezvoltat in expresia sa spiritualista si simbolist bucolica, promovata de ani buni de exponentii gruparii “Prolog” si ai unor adepti ai contemplativismului idilic, in spiritul marii picturi impresioniste cu tematica ori atmosfera urbana medievala.
Inteleasa ca necesitate ori oportunitate de subzistenta, aceasta pictura, cata vreme nu abunda in mimetism, fie ca se numeste “bernism” sau “pastinism”, ca sa ne referim la radacinile mai recente, poate deveni contraproductiva prin supralicitare stilistica.
Lipsa abordarii polemice, a nervului atitudinal care sa sparga conventia, poate compromite un gest creativ inocent in esenta lui.
Dependenta exagerata de figurativ, oricat de vie si de sensibila ar fi culoarea, nu poate anula nevoia de sublimare a formelor, tocmai pentru a da vervei cromatice a artistei ocazia sa se exprime in voie si pe potriva culturii vizuale pe care o are.