Un punct cardinal numit Maitec

Ne cunoscuseram cu multi ani in urma, in atelierul din Pangratti al pictorului Alin Gheorghiu, cam in perioada cand el destelenise riguroasa morga britanica cu spectacolul sau sculptural la faimosul Festival al artelor de la Edinbourgh. Mie imi aparuse de cateva saptamani prima placheta de poeme. Carti de vizita inevitabile pentru infiriparea unei prietenii ce ma magulea. Sporadic, ne-am mai intalnit in ograda din Baneasa a lui “Bat” (George Apostu), la confesive ceasuri de pierzanie! Apoi, a fost regalul de la Dalles din ’85, unde Maitec exulta prin lectia lui de post-modernitate, avant la l?ttre, avand ca reper absolut modelul vestigionar brancusian, iar ca suport ontogenetic – fervoarea imagistica seculara a cioplitorilor in lemn de pretutindeni!
Exact ceea ce o facea sa exclame si pe Hilary Spurling, in comentariul ei din suplimentul cultural al oficiosului The Observer, cu prilejul “descalecatului” englezesc al artistului roman: “Printre cele mai ciudate si mai seducatoare, dintre toate spectacolele ciudate din Edinburgh – observa comentatoarea – se numara cel montat de Ovidiu Maitec… Ceea ce surprinde probabil cel mai mult, este modul ferm si gratios in care formele sale taie aerul. Simti peste tot influenta profunda si subtila a lui Brancusi”.
Realitatea este ca, in cazul lui Maitec, recunoasterea internationala a premers si a depasit-o pe cea de care s-a bucurat (totusi!) in tara, in pofida unor gesturi “colegiale” mai radicale. Le-a tratat cu deferenta, desi indarjirea lui de lemnar vanjos si hotarat l-ar fi indemnat la reactii mai taioase! Si-a gasit cumpanirea in scrutarea tacuta si inalta a timpurilor atinse de aripa judecatii sale drepte si ingaduitoare. Traia in mireasma tare a intelepciunii taranesti. Aceeasi care l-a condus in empireele visarii poetice a sculptorilor si claditorilor genuini de case si biserici din piemonturile carpatine. Unul dintre Tronurile sale, cel inchinat lui Horea martirul, nu este altceva decat eternizarea memoriei nu a unui rasculat, ci a unui iscusit peste poate faurar de temple cioplite in lemn!
Crezurile sale estetice si artistice nu s-au infruntat niciodata din horbota frisonanta a conjuncturilor istorice ori politice conveniente, desi, aparent, pentru unii, ar fi profitat de pe urma lor. De ar fi fost asa, ar fi ajuns ca altii din preajma lui, mult mai putin merituosi ca el, “artist al poporului” sau macar “emerit”! S-a retras in hatisurile mereu primitoare, pentru disidenta artistica continentala, la Paris. Unde a avut porti deschise si la Centrul Beaubourg, si la Grand Palais, si la Muzeul Rodin, si la Palatul UNESCO. Iar in alte prestigioase agore artistice europene si transoceanice, la K?ln, Berlin, M?nchen, Mannheim, Viena, Venetia (Bienala), Londra (Tate Gallery), Sydney, Cambridge, Edinbourgh, Anvers, Bilbao, Sevilla, New Delhi, Stockholm, Nork?ping, Atena… Peste tot in aceste cuprinsuri de lume, Aripile, Portile, Sarcofagele, Stalpii, Tronurile, Containerele, Radarele, Pasarile, Coloanele (Turnurile) lui Maitec au instituit emblematic, ca simboluri inconfundabile ale unei cardinalitati culturale si spirituale, europenitatea romaneasca! In aceasta rezida valoarea, cea de dincolo de moarte, a acestui artist inca pe cale de a ni se dezvalui.
Asa cum avea sa mi se adevereasca intr-un alt tarziu de vreme, acum vreo trei ani, in holul unei banci bucurestene private (“Allianz-Tiriac”), ca intr-un tabernacol princiar placat cu marmura neagra (premonitorie imprejurare, ma gandesc astazi!), graind naucitor si in premiera absoluta, despre sine si misia lui artistica. N-o facuse niciodata pana atunci, cu atata luciditate si patrunzatoare precizie in termeni! Am consemnat in paginile acestui periodic substanta aproape mistica a acelui moment. Era intr-un alt 18, din iunie 2004, cand Ovidiu Maitec dadea la iveala pentru prima oara lucrari din colectia personala, intangibila si cea mai sensibila, intr-un gest de cutezanta marturisitoare ce, acum il inteleg, prefigura preludiul Marii lui Calatorii. Avea sa fie ultima sa aparitie publica. Generoasa si totala in substanta ei confesiva, asumata patetic si viril, aidoma marilor actori ce-si joaca propria iesire din scena! Lucrarile expuse, aureolate atunci de cuvintele lui deslusitoare, rezumau mistic si sententios, dramatic si sensibil, totodata – cum consemnam la ceasul acela – intreaga conceptie estetica si filosofie existentiala ale artistului. “Repere esentiale care jaloneaza o varsta glorioasa, prin temeiurile ei de europenitate, de profunzime si de originalitate a gandirii plastice, ratiunea de a fi a insesi sculpturii romanesti contemporane”.
Care are de acum in Ovidiu Maitec cu atat mai mult temei si adevar, cu cat fiinta lui intreaga pare sa se dizolve in “Chivotul” operei sale. Cel osandit sa dainuie si sa ne indice calea aidoma punctelor cardinale intr-o lume inrobita tot mai mult de patimi ratacitoare, decat de iluminari mantuitoare. Precum samburele de inteles din acel piron de fier forjat, extras parca din Crucea rastignirii (Relicva), ce evoca, in expozitia de la “Allianz Bank”, parjolul “revolutionar” din decembrie 1989, care-i mistuise absurd si brutal atelierul si mare parte din opera!