Un razboi inevitabil

Uniunea Europeana a vrut sa stie cum traiesc sud-est europenii. Si a comandat un sondaj ale carui rezultate au fost publicate in ziarele de marti. Nu le voi repeta. Ma voi opri insa asupra uneia dintre concluzii: romanii, in majoritatea lor, se orienteaza catre produsele de larg consum ieftine, la vrac…

Pana la un punct, concluzia nu are nimic dramatic. La urma-urmei, nu-i tocmai rau ca oamenii cauta produse ieftine. Numai ca, judecand lucrurile intr-un context mai larg – pesimismul majoritatii populatiei, dificultatea acoperirii cheltuielilor curente, folosirea economiilor anterioare pentru a face fata nevoilor de consum -, concluzia invocata devine grava. Pentru ca, iata, desi avem crestere economica, nu creste si consumul. Iar faptul ca, pe piata noastra, marfurile ieftine sunt de calitate indoielnica indreptateste scaderea increderii populatiei intr-o evolutie buna a starii financiare.

Pe acest fond, de descurajare a consumatorilor, devine de neinteles tendinta multora dintre producatorii nostri, indeosebi a intreprinderilor cu capital de stat, de a urca preturile pentru a face fata propriilor cheltuieli si datorii. In loc sa-si sporeasca productivitatea. Sa fie preturile tot mai mari salvarea intreprinderilor sufocate de datorii? Nicidecum. Intr-o tara in care majoritatea populatiei se repede la produsele ieftine, chiar daca nu corespund calitativ, inflatia nu mai poate fi un colac de salvare.

Adeptii umflarii la nesfarsit a preturilor nu mai au apa la moara. Dar asta nu inseamna ca inflatia se retrage singura. E nevoie de un razboi crancen, in primul rand cu intreprinderi de stat dintre cele mai puternice, dar nerentabile, pentru un alt stil de a face economie.

Inflatia a inceput in Romania la 1 noiembrie 1990. A fost declansata printr-o hotarare de guvern. Sigur atunci guvernul Roman n-a spus: de azi incepe inflatia. Dar a gandit asa, intr-un moment in care pe piata se constatase un dezechilibru grav intre bani si marfa.

Exista o alternativa? Una teoretica. Daca ar fi putut fi asigurata de cresterea ofertei de marfuri si servicii pana la nivelul cererii solvabile. Practic, insa, societatea romaneasca nu era pregatita pentru un astfel de salt. Si lipseau pana si acumularile cantitative. Si cu atat mai mult cele calitative. Asa ca a fost aleasa deschiderea clasica. A fost pus in priza acest aspirator pe care istoria economiei il cunoaste sub numele de inflatie, cu scopul clar de a absorbi surplusul monetar exprimat prin banii populatiei si prin banii publici. De atunci, preturile au tot urcat intr-un sistem ce a folosit doua viteze de crestere si un mecanism complicat de frane. In treisprezece ani de inflatie, preturile au inaintat continuu, fie cu viteze de corectie, necesare trecerii de la economia de comanda la economia de piata, fie cu viteze de acomodare, in vederea racordarii la temperatura indicata de rezultatele economice. In tot acest timp au fost actionate numeroase frane, care au tinut in loc cand corectia, cand acomodarea. Rezultatul a fost catastrofal: lungirea bolii.

Incercarile de lecuire a economiei romanesti de boala numita inflatie n-au lipsit. Dar tratamentele aplicate au avut in vedere mai mult tinerea bolnavului “in picioare” si mai putin insanatosirea lui. Asa ca preturile au explodat si inflatia si-a cautat mereu noi canale de propulsare.

In tot acest timp, nenumarate intreprinderi, mai cu seama dintre cele de stat, si-au potrivit pasii cu inflatia. Au invatat sa scoata profit din preturi de monopol, castigand mai mult desi au produs mai putin, mai prost si cu consumuri mai mari. Pentru ca au vandut mai scump. Aceste intreprinderi s-au batut pentru intretinerea climatului inflationist, care le-a dat iluzia rentabilitatii si profitabilitatii. Si se bat in continuare, folosind tot arsenalul cu care ne-am obisnuit, de la declaratiile populiste ale unor politicieni in cautare de voturi si de la mitinguri sindicale pana la santajarea guvernului.

Sigur, aceste intreprinderi nu revendica direct inflatia. Dar cer facilitati ce duc la inflatie. Si la blocarea competitivitatii. Prin inchiderea canalelor concurentei si eficientei, in economia noastra s-a produs un grav dezechilibru intre cerere si oferta, pe piete cu posibilitati minime de a fi cheltuiti eficient pana si putinii bani ai romanilor. Pe un fond amplu de alte grave dezechilibre.

Unul dintre principalele focare ale crizei noastre il constituie faptul ca economia romaneasca este dominata de mari monopoluri de stat. De giganti care pot sa dicteze preturile, sa le urce pana unde se intalnesc cu satisfacerea propriilor interese. Principala lor “lege” este sa ucida orice fel de concurenta, pentru a-si putea executa partitura asa cum le place. Iata, asadar, ca redresarea economiei romanesti impune un razboi total cu inflatia, pentru a scapa astfel de un important focar de somnolenta si delasare.