Un roman al răzbunării/ de Stelian Țurlea

Najat El Hachmi s-a născut în 1979 în Maroc, la opt ani a emigrat cu familia în Catalonia, a studiat la Universitatea din Barcelona și a publicat prima ei carte în 2004. Romanul tradus acum în românește*, pentru care a câștigat Premiul Ramon Llul, cel mai mare din Catalonia, dar și un premiu de prestigiu francez, a apărut în 2008.

Este povestea unei fete nenumite care trăiește multă vreme în umbra tatălui patriarh, tiranic, autoritar, crud și violent, cam ca orice mascul din familiile musulmane care mențin tradiția și consideră femeia inferioară, ca urmare supusă. Din acest punct de vedere, felia de viață islamică descrie condiția femeii și, firește, are o viziune feminină asupra vieții. Dar autoarea adaugă acestor demersuri câteva obsesii sexuale, pagini tulburătoare despre relațiile dintre fete și o rezolvare neașteptată a destinului care nu e lăsat să se împlinească. Eroina se mărită, în mare măsură contrar dorinței ei, cu un tânăr incapabil de iubire, care în scurt timp e dezinteresat de toate și, ca atare, părăsit. Tânăra femeie își ia destinul în propriile mâini și decide că e momentul “să termine cu ocolișurile”: se poartă cum vrea, mănâncă ce vrea și când vrea, se mută singură într-un mic apartament, trăiește singură, își caută de lucru, decide să-și continue studiile și se înscrie la facultate, se simte liberă, pentru că decide singură. “Încetul cu încetul m-am obișnuit cu viața de celibatară, nu e greu, nu mai trebuie să întrebi pe nimeni ce vrea la cină.” Chiar dacă lumea tradițională musulmană consideră că femeile divorțate sunt femei de mâna a doua, eroina nu renunță nici atunci când tatăl-patriah insistă să se întoarcă acasă, o urmărește la serviciu și la noua ei locuință, îi face vizită după vizită, toate moralizatoare, aducând-o în pragul disperării. “Începusem să mă cam satur de atâtea urmăriri, de atâtea obsesii fără rost, de povara enormă de a fi tu însăți și nimic mai mult. Mă gândeam să-l denunț, dar mama îmi spunea te rog nu face asta, destul am ajuns de râsul lumii. Până când mi-au zis la lucru că așa nu se mai poate, și am plecat eu ca să nu mă dea ei afară.” Și atunci eroina recurge la singura armă care i-a mai rămas, la răzbunarea supremă – se culcă cu unchiul ei, fratele tatălui-patriarh, când acesta e în trecere prin oraș, adică face exact ce acesta îi făcuse mamei, cu decenii în urmă. Ultimul capitol al romanului se cheamă chiar “O răzbunare în toată regula”. “Chiar atunci (după actul sexual – n.n.), în acel moment, s-a auzit soneria, iar pe supraveghetorul video am văzut fața tatei. Un tată care n-avea să mai fie niciodată patriarh, nu cu mine, fiindcă ceea ce avea să vadă nu se va putea niciodată povesti, o trădare atât de profundă nu și-ar fi putut-o închipui nici măcar el, cu atât mai puțin din partea prea iubitei sale fiice.”

O carte surprinzătoare, foarte bine scrsiă, foarte bine tradusă.

*) Najat El Hachmi – Ultimul patriarh, Editura Curtea veche. Traducere din limba catalană și note de Alexandru M. Călin