Un roman despre rezistența prin spiritualitate/ de Stelian Țurlea

Născut în 1941 în Maroc, Tahar Ben Jelloun s-a stabilit la Paris, unde a obținut un doctorat în psihiatrie socială. Este poet și romancier, în 1987 a obținut premiul Goncourt pentru romanul “Noaptea sacră”. Cărțile sale au fost traduse în întreaga lume, multe dintre ele și în arabă, de autorul însuși.

Romanul de față*) este inspirat de fapte reale. Timp de 18 ani, adică între iulie 1973 și octombrie 1991, la o închisoare secretă din sud-estul Marocului, la Tazmamart, au fost ținuți închiși 58 de foști soldați și ofțeri care participaseră la o lovitură de stat eșuată împotriva regelui Hassan II, în vara lui 1971. Închiși pe viață, în hrube lipsite total de lumină – de fapt niște găuri betonate în pământ, lungi de trei metri și late de un metru și jumătate fiecare, cu plafonul jos, încât nu se putea sta în picioare -, cu o bucată de pâine veche și o farfurie de fiertură searbădă drept hrană zilnic, deținuții nu erau lăsați la lumină decât atunci când își îngropau un coleg mort, după care și aceasta le-a fost interzis. Lăsați la cheremul unor gardieni sadici – episodul în care aceștia aduc în celulele strâmte și fără lumină scorpioni este înfiorător – care îi torturau zilnic, ei vor trăi pierzând noțiunea de timp, de zi și de noapte, într-un frig înfiorător, îmbrăcați doar cu hainele pe care le avuseseră în momentul arestării și fără posibilitatea igienei.Apoi, în toamna lui 1991, porțile se deschid pentru 28 dintre ei. O lectură copleșitoare, cum le erau și condițiile de încarcerare.

Inspirându-se din această tragedie zguduitoare și bazându-se pe mărturia unui fost prizonier, Tahar Ben Jelloun ne propune un roman intens despre rezistența prin spiritualitate, în care poezia se întâlnește cu imaginarul pentru a evoca indicibilul.”Un mare roman”, potrivit cotidianului “Le Monde”, “O carte cu impact universal, vorbind despre toate ororile, trecute și fără dubiu viitoare, pe care omul le produce semenilor săi”, comenta “Les Echos”.

Cum s-au petrecut faptele în realitate? La 10 iulie 1971, o mână de soldați au pătruns în Palatul regal cu dorința de a-l răsturna pe rege de la putere. Tentativa a eșuat, toți participanții la revoltă au fost arestați, conducătorii au fost împușcați, iar ceilalți închiși și torturați la închisoarea din Kenitra. Doi ani mai târziu, 58 dintre ei au fost transferați în ocnele de la Tazmamart. Tazmamart se află în mijlocul deșertului marocan, iar celulele au fost concepute pentru a-i menține pe cei închiși într-o suferință fără sfârșit. Supraviețuirea depinde de capacitatea fiecăruia de a-și aminti viața de dinaintea încarcerării, ceea ce fac toți eroii cărții care trec prin calvar – fie spun rugăciuni, fie povestesc cărțile și poemele citite în viața lor, fiecare după capacitate. Din fericire, celulele fără lumină aveau pereții foarte subțiri, deținuții puteau comunica între ei, așa că eroul cărții, care are o formidabilă memorie, le “recitește” celorlalți majoritatea romanelor pe care le citise în viața lui. “M-au desemnat în unanimitate să fiu cel care spune povești, poate pentru că unii dintre ei știau că tata era un povestaș de basme și gicitori, sau poate pentru că mă auziseră recitând poeme de Ahmed Chqawqui, cel despre care se spunea că e prințul poeților.” Nu lipsesc în atâția ani disperările. “Trebuie să ne descurcăm singuri. Adică să murim singuri. Noi nu mai existăm. Suntem morți și sunt sigur că am fost șterși din registrul civil. Atunci, de ce să-ți umpli creierul cu speranțe deșarte? Eu vorbesc, vorbesc mult, fiindcă asta îmi dă impresia că exist și chiar că rezist.” Există și un remediu pentru momente de cumpănă: “Dacă te lasă memoria, inventează-ți propriile personaje.”

Un roman captivant și revoltător. Ar mai fi de adăugat un fapt. Nu numai întregul roman pleacă de la un fapt real, ci se pare că Ben Jelloun s-a folosit de mărturia unuia dintre cei închiși la Tazmamart, în celula nr 10, care l-a acuzat ulterior pe scriitor că l-ar fi hărțuit pentru a-i smulge mărturia, în scopul de a obține bani dintr-un eveniment dramatic. Ben Jelloun a respins acuzațiile, dar mers până într-acolo încât a atribuit acelui fost deținut paternitatea scrierii. Unul dintre comentatorii anonimi ai romanului comenta pe net: ciudat din partea unui autor cu un talent de netăgăduit, care n-avea nevoie de așa ceva pentru a trăi.

*) Tahar Ben Jelloun – Această orbitoare absență a luminii. Editura ART. Traducere din limba franceză de Claudiu Komartin