Un roman despre sfârșitul comunismului în România

S-a scris destul de mult pe tema destrămării comunismului în România, chiar și despre sfârșitul regimului, cu deosebire studii istorice și memorii mai mult sau mai puțin părtinitoare. S-au scris chiar și opere literare, puține dintre ele cu o calitate aparte.

De aceea, am privit acest roman* cu mari reticențe, m-am apucat să-l citesc târziu, m-am enervat, l-am abandonat și reluat după aceea, cu sentimente contradictorii. Înainte de toate, pentru era scris de un străin și am fost convins că, oricât de multă vreme ar fi trăit aici, i-a scăpat fibra cea mai ascunsă a trăilor românilor; mai ales că numele autorului nu-mi spunea nimic, adică nu se numărase printre cei care chiar se făcuseră cunoscuți drept cunoscători ai evenimentelor. Nu m-am înșelat. În al doilea rând, pentru că am fost convins că va relua câteva clișee despre viața în comunismul românesc și despre evenimentele din decembrie 1989. Nu m-am înșelat nici în această privință. În al treilea rând, pentru că mă temeam că mă voi trezi în fața unor teze. Nici din acest punct de vedere nu m-am înșelat. Și, totuși, vreau să subliniez de la început că cititorul care are puterea să treacă de prima jumătate a cărții, în care apar abundent toate hibele enumerate mai sus, nu va fi dezamăgit.

Nici acum, după ce am citit prezentarea editurii, nu știu cine este Patrick McGuinness. Se spune că acest poet și prozator s-a născut în 1968, în Tunisia, a trăit în Țara Galilor, însă și-a petrecut o parte din viață în mai multe țări – Venezuela, Iran, Belgia, Anglia și România. Este profesor de franceză și literatură comparată la Universitatea Oxford, traducător al lui Stéphane Mallarmé și editor al unei cunos­cute antologii de poezie simbolistă franceză. În 1998 i se decernează Premiul Eric Gregory pentru poezie, iar în 2001, Premiul S.J. Levinson din partea Fundației Americane de Poezie. În 2009 este numit “Chevalier dans l’Ordre des Palmes Académiques” pentru serviciile aduse culturii franceze. Romanul des pre care vorbim în acest număr al “Ziarului de duminică” este de debut și a fost nominalizat la Costa Book Awards și Man Booker Prize în 2011. Cu toate acestea, rămâne impresia foarte puternică că sub acest nume Patrick McGunness se ascunde altcineva, care va fi cunoscut România în acea vreme și care, din motive numai de el știute, nu vrea să scrie pe față. De ce?

În primul rând, pentru că în desfășurarea acestui roman se adună cam toate clișeele despre realitatea comunistă românească: teroarea răspândită de Securitate, magazine goale, magazine doldora de produse destinate nomenclaturii, corupție, înfloritoarea piață neagră, programe minime de televiziune, lipsa apei, lipsa căldurii și a curentului electric, discrepanțele între viața searbădă a omului de rând și opulența politrucilor care trăiesc în cartiere luxuoase și pierd vremea în cluburi selecte, vânzarea evreilor și a sașilor, interzicerea avorturilor, chefurile monstruoase ale “delfinului” Nicu Ceaușescu etc, etc. Acțiunea romanului se petrece la București, la sfârșitul regimului comunist și în prima sa jumătate se adună elementele care descriu lumea vremii, cu toate clișeele despre care vorbeam, încât, la un moment dat, nu mai știi dacă e un roman sau o șarjă critică. Personaje fictive se amestecă cu altele ale căror nume doar sunt fictive, altfel lesne de recunoscut ca personaje care chiar au făcut istoria atunci. Exemplul cel mai clar ar fi Sergiu Trofim, sub ale cărui trăsături se ascunde biografia lui Silviu Brucan.

Protagonistul cărții este un tânăr englez sosit la București ca să predea la catedra de limba engleză a universității, care se trezește în mijlocul unei lumi duplicitare – din prima zi trebuie să dea o recomandare unei persoane care i-ar fi studentă și pe care de fapt n-o cunoaște. Dar personajul, despre care aflăm la un moment dat că n-are decât douăzeci și unu de ani, este neverosimil, mult prea matur pentru vârsta sa, mult prea capabil de analize. Să presupunem însă că este posibil. Peisajul devine din ce în ce mai sumbru, pe măsură ce se apropie sfârșitul anului 1989. “Comunismul cădea, dar noi nu eram conștienți de asta în momentul acela – sau nu în București.”

Întreaga atmosferă sugerează că nu exista altă ieșire decât revoluția sângeroasă la care va recurge țara. Ceea ce se și întâmplă, preciptat, cu o concluzie unică: “Ceilalți oameni din încăpere sunt foarte asemănători cu cei pe care i-au înlocuit. În majoritatea cazurilor, de fapt, sunt fix aceiași.”

Romanul a fost, dacă luăm de bune, spusele editurii, de pe ultima copertă, foarte bine primit. La câteva săptămâni de la publicare, s-a regasit pe lista nominalizărilor la Man Booker Prize. Iar criticle au fost pe măsură: “Supravegherea și coruptia invadează atât de puternic această lume, încât moneda de schimb a relatiilor umane se degradează, iar inocența își pierde valoarea pe zi ce trece.” (The Spectator) “Romanul reușeste să fie în același timp amuzant și înspăimântător, sceptic, dar nu otrăvit fatal de o asemenea experiență.” (The Times Literary Supplement)
Și, totuși, rămâne, cel puțin pentru autorul acestor rânduri, o insatisfacție. Destul de pronunțată.

*) Patrick McGuinness – Ultimele o sută de zile. Editura Polirom. Traducere din limba engleză și note de Ana-Maria Lișman.