Un strigăt/ de Tudor Călin Zarojanu

„dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu bine, vremea, pe aici, e frumoasă, apa e liniștită”

„drumul îngust se face tot mai îngust, întunericul se face tot mai întunecos, urcușul devine tot mai anevoios, tot mai greu, cu fiece pas sunt mai aproape de dumnezeu”

„viața mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una mai mică, și încă ar mai rămâne, subțire, un loc pentru o coală de hârtie, o călimară și-un toc, de care să mă agăț cu disperare, ca de-un colac greu, de plumb, de salvare”

„acum, la sfârșit, îmi voi lustrui viața cu o cârpă moale, să pară că-i nouă, că nici n-am atins-o. o voi înveli apoi într-o carte și o voi trimite la altul, s-o ia de la capăt: de demult și departe. să-i fie și bietei de ea oleacă mai bine”

(îmi cer iertare autorului pentru că mi-am luat libertatea de-a nu marca separarea versurilor, mi s-a părut că ar rupe cursivitatea)

Aceste versuri, din volumul „Țara mea, viața mea, dragostea mea”, cu subtitlul „despre modesta mea ratare personală”, de Lucian Vasilescu, m-au tulburat cu mult mai mult decât pot spune. Pur și simplu mi s-au tăiat picioarele.

Nu, aceasta nu este o prezentare a volumului. Este un bocet. O jelanie. Un strigăt de durere.

Printr-o ne-coincidență, pe contrapagina din „Actualitatea literară” lugojeană (bună revistă, excelent număr!) care găzduiește o cronică la „Țara mea…” am găsit următorul citat din Daniel Cristea-Enache: „În fiecare an apar cărți importante care, cu puține excepții, rămân necitite și necomentate. Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocități și firitiseli «critice» și dacă își păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărții sale contează în ecuația receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile.”

Aș adăuga: și dacă face parte dintr-un grup, și dacă se scrie despre cartea lui, și dacă ia vreun premiu – e cam același lucru. Cu o singură excepție: dacă scrierea, publicarea, comentarea sau premierea cărții sunt însoțite de vreun scandal. Atât. Între valoarea cărții unui autor român încă în viață și felul în care este ea receptată este un zid. O spun în calitate de cititor, nu de scriitor! Citesc cărți excepționale, „Atavic”, de Liviu Surugiu, „Ura”, de Cornel George Popa, „Viața TV”, de Vlad Oncescu (intenționat am ales trei genuri total diferite) – cine Dumnezeu a auzit de ele!? Nu să-i PLACĂ – să fi AUZIT! Și asta în ciuda faptului că toți cei trei autori s-au dat peste cap să le promoveze – ceea ce nici n-ar trebui să fie treaba scriitorului!

Apar cărți foarte foarte bune. Dar, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, apar degeaba. Se bucură scriitorul, familia, prietenii. Ca prozator, dacă se vând 500 de exemplare în doi ani, ești tare! Ca poet, dai pe gratis cele 100-200 de bucăți tipărite… Și asta absolut indiferent de valoarea lor literară – pe care a confirmat-o sau o va confirma timpul.

Încât să nu vă mire tonul versurilor lui Lucian Vasilescu. Cam așa simțim toți, dar numai unii își iau curajul s-o mărturisească.

Și, așa cum la intrarea în lagărele de exterminare naziste stătea scris, cu un sarcasm criminal, că „Munca te eliberează”, deasupra scriitorilor români încă în viață plutește ironică, miștocară, asigurarea că „Valoarea adevărată răzbate până la urmă”. Postum, poate.