Un succes discret

Spectatori intamplatori de teatru, prietenii mei au vrut sa vada un spectacol si m-au rugat sa le recomand ceva. Nu m-am descurcat prea bine: nu gaseam nimic care sa se potriveasca pentru ceea ce banuiam ca le-ar fi placut acestor oameni trecuti de tinerete, educati in coduri estetice mai mult sau mai putin traditionale, in admiratia marilor actori ai scenei romanesti; ma uitam la repertoriul zilei respective si nu gaseam nimic adecvat. In cele din urma, ei au optat pentru Menajeria de sticla, spectacol de la Teatrul National in care Valeria Seciu (foto) joaca rolul Amanda, in regia Catalinei Buzoianu. Peste o ora, mi-au dat telefon si mi-au spus ca la casa nu se mai gasesc bilete. Am bombanit ceva despre criza teatrului, am promis ca-i ajut, am facut apel la oameni importanti din Teatrul National si am obtinut (pe bani) doua bilete pe care prietenii mei le-au ridicat de la casa teatrului.
Simtindu-se obligati, a doua zi mi-au telefonat si mi-au multumit, mi-au spus apoi ca le-a placut foarte mult, au gasit ca juna diafana din tineretea lor, Valeria Seciu, e la fel de talentata ca si in Dama cu camelii, isi stapaneste mijloacele de expresie cu acelasi rafinament, viseaza pagubos si ironizeaza lucid in aceeasi rasuflare si are aceeasi capacitate de te face sa crezi incredibilul. In sala Atelier, joaca la cativa metri de spectatori si vibratia ei se transmite, cuvintele isi leagana armonia in intonatiile acum incordate ale actritei trecute prin atatea experiente memorabile. In regia Catalinei Buzoianu, piesa se coloreaza in tonurile nostalgiei dupa o lume in care si esecul se consuma frumos. Prietenilor mei le placuse spectacolul si mi-au spus – oarecum mirati ca sunt interesata de asemenea amanunte – ca sala era plina-ochi, ca publicul asculta textul ca la biserica si ca la sfarsit a aplaudat minute in sir. M-am bucurat si am facut eforturi sa-mi amintesc cum a fost consemnata premiera spectacolului: daca s-a scris despre el si cum. N-am fost in stare sa-mi amintesc, poate ca s-a scris si n-am citit eu; ceea ce stiu insa cu certitudine este ca asemenea spectacole trec fara prea multe comentarii: despre artistii care le-au elaborat nu se sopteste nimic murdar, la premiera n-a fluierat nimeni si, daca nu e rost de scandal, n-are rost nici sa trimiti oamenii sa vada asa ceva. Nu ma refer acum la cronica propriu-zisa, ci la anunturile prevestitoare de “evenimente” conform insiruirii unor semne a caror logica e greu de descifrat.
Un spectacol devine eveniment dupa ce a fost jucat, nu inainte de premiera. Devine eveniment datorita calitatilor lui, verificate la specialisti si la public, nu pentru ca a costat mult si nu pentru ca are numerosi actori in distributie, iar regizorul e baiat de treaba. Pe de alta parte, spectacole cu adevarat “eveniment” sunt (intr-o viziune optimista) unul-doua intr-o sta-giune. Teatrul traieste din spectacole cu piese din textul carora oamenii inteleg despre ce e vorba, montate gramatical si jucate de actori buni. Menajeria de sticla, despre care am scris la inceput, este, dupa parerea mea, peste acest nivel si nu sunt mirata ca, prin procedee ce nu tin de frecventarea cronicii teatrale sau de actiunile misterioase ale persoanelor care se ocupa de PR, publicul afla ca aceste spectacole exista, cumpara bilete, asculta ca la biserica si aplauda minute in sir.