Un teoretician nu oboseste niciodata

Asistent la Universitatea din Craiova si cercetator la universitatea nipona Tohoku, posesor a doua doctorate (in Romania si in Japonia), Catalin Ghita mi se pare, la cei 32 de ani ai sai, una dintre cele mai promitatoare voci din peisajul criticii noastre “academice”.

De altfel, tanarul autor a debutat in 2005 cu doctoratul romanesc (Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare), pentru a reveni, cateva luni mai tarziu, cu Ipostaze ale actului critic (Editura Universitaria), o culegere de cronici si eseuri in general corecte, dar utilizand uneori un arsenal bibliografic disproportionat de stufos in raport cu obiectul analizei.
Revenind insa la Lumile lui Argus, e de semnalat ca teza de doctorat a fost coordonata de Eugen Negrici. De aici, o incipienta (dar incompleta) relatie de discipolat ale carei urmari se vor observa de-a lungul volumului. Modelul cartii lui Catalin Ghita il constituie, fara indoiala, Sistematica poeziei: Ca si magistrul, tanarul invatacel urmareste sa stabileasca o “paradigma” si niscaiva “tipuri” sau “modele” care sa transeze cateva felii din naravasa poezie vizionara. Asta cel putin in declaratii. Caci, in fapta, pe Catalin Ghita nu-l prea trage inima spre semiotica arida si rigida, ci vrea sa haladuiasca pe cai mari, in speta pe caile comparatismului si ale antropologiei.
Pana atunci insa, punctul de plecare este excelent ales. Catalin Ghita isi imparte cartea in trei sectiuni: Morfologia (unde se urmareste o circumscriere teoretica a problemei), Tipologia I (un amplu eseu despre William Blake, vazut ca un tatane al poeziei vizionare) si Tipologia II (care cuprinde o serie de aplicatiuni pe cinci scriitori romani). Miza volumului se afla concentrata in ultima parte, unde autorul propune doua serii de opozitii: intre viziunile “laice” (ca producere de “lumi suprasensibile”) si cele “religioase” (ca “aprehendare exhaustiva a realului”) si intre viziunile “primare” (“pure”, incongruente, originale si autosuficiente) si cele “secundare” (“impure”, rationalizare, derivate din viziunile “primare”).
Din incrucisarea acestor serii, eseistul forjeaza apoi un careu teoretic ilustrat de patru “tipuri” mixte: “mitic” (adica “primar” si “laic” – Eminescu), “religios” (“primar” si, cu voia dvs., “religios” – Arghezi), “barochizant” (“secundar” si “laic” – Macedonski) si “social” (“secundar” si “religios” – Goga). “Tipurile”, ingenios trasate, sunt upgradate printr-o avalansa de analize care reusesc deopotriva sa surprinda conturul textului si sa permita usoare reverii in marginea lui. Insa principala calitate a criticului Catalin Ghita e si principalul defect al teoreticianului Catalin Ghita. “Tipurile” sale nu sunt instrumente care ajuta analiza, ci concepte care vin in urma analizei. Cu alte cuvinte, ele raman niste categorii semantice, nu formale: nu pornim de la ele ca sa ajungem la text, ci pornim de la text ca sa ajungem la ele. De unde, doua prezumtii neplacute: aceea ca “tipurile” pot fi multiplicate ad libitum o data cu analiza altor poeti; si aceea ca ele sunt neformalizabile, adica inutilizabile de catre un alt comentator. Iata doua inconveniente care ar fi putut fi evitate daca “demonul teoriei” lui Catalin Ghita s-ar fi pastrat pe linia semiotica a lui Eugen Negrici.
Chiar si asa, Lumile lui Argus ramane o carte onesta si bine scrisa care constituie unul dintre putinele proiecte teoretice articulate pe care le-a dat ultima generatie de critici literari.