Un univers balcanic: Bucureștii

Este foarte tentantă ideea unor Bucureștiuri etnice, fiecare cu structura sa afectivă, profesională, confesională, psiho-patologică. A unor Bucureștiuri etnice asemenea unor cercuri concentrice, sisteme de culturi, comportamente, obiceiuri, tradiții, cutume – mecanism care polarizează un întreg corpus urban.
Aceste lumi, aparent separate și izolate prin diversitatea lor lăuntrică în comparație cu autohtonii, au devenit elemente care s-au coagulat în eșafodajul social local. Au adus un surplus de vitalitate, dinamizând segmente sociale aparent periferice, împingându-le treptat către ierarhii sociale, precum bejenarul apatrid devenit funcționar sau nobil prin calitățile sale specifice: războinic, negustor, diplomat etc.
Deplasarea către nordul Dunării a interesului imediat de supraviețuire a populațiilor balcanice a transformat Bucureștiul într-un univers miniatural, imposibil de creat în imperiul sud-dunărean. Astfel, pe fondul dispariției statelor balcanice libere în decursul secolelor XIII-XV, procesul “declanșează valuri de refugiați din această zonă, în speranța de a-și păstra identitatea religioasă, principala formă de identitate colectivă în Evul Mediu, iar, uneori, chiar să-și salveze viața. Și-au găsit locul, firește, pe moșii, în târguri ori în Capitală, în anturajul boierilor sau chiar al domnitorului – de la viteazul Baba Novac la micul orfan din Sviștov, Anton Pann. Așa sosește în Valahia, în timpul Viteazului, într-un moment de retrezire a speranței popoarelor din Balcani, un numeros grup de albanezi.”
Demersul nostru nu dorește a completa impresionanta informație edită despre spațiul balcanic ci doar să descrie o imagine de ansamblu din care se va desprinde apoi un segment al acesteia: Bucureștiul albanez.
Au existat fluxuri succesive de emigrare nord-dunăreană, dinspre Peninsula Balcanică, pe mai multe paliere socio-profesionale simultan: simpli plugari, liber-profesioniști, negustori, cărturari, clerici. Cu veacul al XV-lea final, “se constată un fenomen caracteristic pentru această epocă în sud-estul european: intelectualitatea creștină ortodoxă emigrează spre nord, fugind de furia distrugătoare a invaziei militare otomane. Am spus intelectualitatea creștină, pentru că în aceste veacuri intelectualitatea sud-estului european este compusă aproape în exclusivitate din clerici, activitatea intelectuală e organizată mai ales în instituțiile creștine, iar intelectualitatea din administrația statală e în majoritate tot de formație teologică. În aceste veacuri emigrează spre România preoți, călugări copiști, traducători din spațiul teologic, adică intelectualitatea tradițională a sud-estului european.” Această emigrație va căpăta o nouă configurație socio-profesională la final de veac XVIII, când se discută de o “emigrare a intelectualilor de tip nou-modern, intelectualitatea în formare. (…) Emigrația intelectuală din aceste veacuri este exponenta noului, a noilor valori culturale, a unei noi structuri intelectuale, a unor noi instituții culturale; spre deosebire de cea din secolul XV, ea este aproape în exclusivitate laică.”
În veacurile XV și XVI, negustorii și comercianții balcanici stabiliți deja în Țările Române jucau “un rol de seamă în organizarea comerțului oriental și în cel de tranzit spre Europa Centrală. Noile idei vehiculate de acești negustori, care aveau funcții politice nu numai la Poartă, dar și în diplomația occidentală, produc schimbări mari în viața economico-politică, socială și culturală a lumii răsăritene.” Pe de altă parte, în aceeași perioadă, au intrat în rândurile boierimii române “reprezentanți ai familiilor de arhonți greci”, sosiți în general odată cu urcarea pe tron a domnilor pribegi precum Mircea Ciobanul, Radu Mihnea etc.
Mai mult, cu veacul al XVIII-lea, în timpul regimului fanariot, balcanicii cunosc o integrare fără precedent în societatea moldo-valahă. Valurile de tinere generații grecești care au venit în țările române, erau impulsionate “fie de stabilirea părinților sau a unor rude” aici, “fie de dorința imperioasă de a urma cursurile Academiilor Domnești, în care faima unui Neofit Cavsacalivitis, Lambros Photiades sau Vardalach îi atrăgea pe tinerii balcanici, mai ales greci sau bulgari, din cele mai îndepărtate regiuni ale Peninsulei.”
Fluxul de populație balcanică a fost constant până la mijlocul secolului al XIX-lea. Sute de ani, în Principate, “către capitalele lor s-au îndreptat fugarii bulgari (ei se vor numi cel mai des sârbi ori schei și sunt ortodocși ori catolici), (…) Sosesc arnăuții, albanezi dârji, paznici și portari de încredere. Iar bucureștenii îi primesc cu bucurie. (…) S-au stabilit mulți negustori și meseriași greci, armeni, bulgari, evrei dar și turci, precum și un număr foarte mare de țărani. (…) Domnitorii, boierii au nevoie de orice nou venit, de mână de lucru, de negustori, grădinari, de meseriași, de vizitii, hangii, spițeri, așa cum în secolul al XIX-lea va fi nevoie de pictori, fotografi, muzicanți, tipografi, ingineri, medici. Nu se poate închipui modernizarea, occidentalizarea societății românești fără ei.”
Aflați la întretăierea principalelor drumuri comerciale care legau sud-estul european de centrul continentului, apropierea de lumea otomană – uriașă piață de desfacere urmată de aceea reprezentată de Rusia -, Bucureștii au absorbit elementele de civilizație din toate aceste spații de cultură. Lumea bucureșteană era deosebit de pestriță între veacurile XVIII și XIX. Această diversificare socială și etnică se întâlnea chiar și la nivelul mahalalelor. Raoul Perrin descrie acest mozaic uman de pe străzile negustorești ca fiind “uneori interesant, alteori dezgustător din pricina sărăciei și a murdăriei. Sânt de toate neamurile: valahi, moldoveni, turci, rumelieni, bulgari, sârbi, bosniaci, greci, armeni, ruși, oameni veniți din Crimeea, Basarabia, Transilvania, unguri, italieni, germani și, mai ales, evrei.” De Giers va întâlni în București “toate neamurile din Occident și Orient, în veștmintele cele mai pestrițe”, fiind uluit de “varietatea costumelor.”
Adesea, valurile de imigranți balcanici erau atât de consistente, încât se produceau “multe abateri de la cele mai elementare norme morale, din cauza nenumăraților aventurieri veniți din sudul Dunării”. În consecință, domnia a trebuit să ia măsuri pentru “a evita alunecarea pe povârnișul unei totale anarhii morale”, cum s-a întâmplat între 1790-1795.
Prin aportul substanțial al balcanicilor sosiți timp de trei-patru sute de ani în valuri succesive, Bucureștii deveniseră unul din marile centre urbane din zona Balcanilor, având, cel puțin pentru secolul al XVIII-lea, trăsăturile unui oraș oriental. Elitele moderne ale spațiului balcanic au fermentat propriile lor ideologii și proiecții imaginare în spațiul moldo-valah, Bucureștii și Iașii fiind principalele foruri culturale în acest vast proces. Mai mult, Bucureștii devin, pe final de veac XVIII, un spațiu al interferențelor culturale prin conexiunile directe dintre spațiul balcanic și central-european. Componenta culturală sud-dunăreană a Bucureștilor a predominat până dincolo de mijlocul veacului al XIX-lea, când pătrund tot mai multe și variate elemente socio-profesionale central-europene și occidentale. În aproape 50 de ani, “pătura socială a meșteșugarilor și negustorilor de stil oriental din epoca precedentă se dizolvă: o parte din Greci, Sârbi, Bulgari, Albanezi, se repatriază, câștigând un rol de seamă în țările lor de origină, devenite între timp independente; o altă parte din ei se asimilează Românilor și constituie împreună cu aceștia pătura conducătoare politică și funcționărimea noului stat român.” Locul lor va fi luat de “valul gros” al imigranților din Asutria, Rusia, Germania, Franța și Italia.
După greci – care erau cei mai numeroși, cei mai activi și cei mai ambițioși în perioada premodernă a Bucuretilor -, o componentă balcanică consistentă în București au format-o bulgarii. Emigrația bulgară a cunoscut câteva valuri care au părăsit în grup teritoriile bulgare, cu o permanentă emigrație individuală între valuri. În ceea ce îi privește pe intelectualii bulgari, aceștia au emigrat “absolut individual, cu motivație personală de la caz la caz; cazurile personale sunt numeroase, atât de numeroase pe tot parcursul secolului al XIX-lea până la 1877, încât în final, ele dau în România o comunitate intelectuală de emigrație, cu conștiința de colectivitate”. Mai mult, elitele intelectuale bulgare emigrează în Moldo-Valahia “nu numai din Bulgaria, ci din toate colțurile Europei, din Rusia, din Austria, din Serbia, din Grecia, de la Istanbul, din Germania, din Cehia”.
În București, majoritatea bulgarilor s-au așezat în centrul orașului, pe străzile comerciale și meșteșugărești. Perimetrul cel mai cunoscut este cel cuprins între Lipscani, Curtea Veche, Hanul lui Manuc, Gabroveni, Cavafi, Sfântul Gheorghe, Colței, Călărași, Mântuleasa, Traian, Calea Moșilor până spre Târgul de Afară.
Aromânii, negustori, meseriași și cărăuși, afluează spre București pe măsură ce habitatul lor se restrânge în Imperiul Otoman în urma confruntărilor dintre turci și greci pe de o parte, bulgari pe de alta. De cele mai multe ori sunt echivalați cu grecii, regăsindu-se alături de aceștia în primele statistici moderne, iar mai apoi ca macedoneni. Deși greaca era limba lor de cultură, ei vorbeau un dialect al limbii române și locuiau pe spații mari în Tesalia, Epir și Macedonia. Ei sunt cei care în veacul al XVIII-lea dominau – împreună cu confrații lor albanezi – o impresionantă rețea de neguțătorii care legau Italia, Balcanii și Moldo-Valahia. Este vorba de “jupân Pano Pepano” al cărui cărui fief se afla la Veneția.
Din spațiul vest-balcanic, multe elemente sud-slave: sârbi, croați sau bosniaci, au intrat în corpurile seimenilor și ulterior ale arnăuților, așadar, soldați lefegii. Pe lângă aceasta, îndeosebi dintre sârbi, mulți s-au ocupat cu variate meșteșuguri și negoțuri, întemeind numeroase localități în jurul Bucureștilor și chiar o mahala care le-a purtat numele.
Din spațiul balcanic, au sosit și grupuri de armeni care, în București, au reprezentat “o comunitate importantă ca număr și forță economică. Emigrația armenească în București a avut două direcții de penetrare: una dinspre spațiul otoman asiatic și al orașelor balcanice și cealaltă dinspre Podolia și orașele moldovene”.
Din populația totală a Bucureștiului premodern, sud-dunărenii au format un segment numeros și variat socio-profesional; în jur de 30-40% din populația orașului (împreună cu flotanții).
La final de veac XVIII, în 1795, “Bucureștii, cu o populație de 70.000 de locuitori, numărau 1.795 de străini (central-europeni). Populațiile balcanice nu aveau statutul “suditului” adică de supus străin (al unei puteri europene). Aceasta deoarece ei erau supuși otomani precum erau și românii. Numărul lor este asimilat cu cel al localnicilor, Țările Române, în ciuda statutului lor de relativă autonomie, fiind percepute ca făcând partea din spațiul otoman.
În București, în afară de vechea Mahala a Sârbilor, au fost așezați numeroși pribegi balcanici între 1778-1810, 1793, 1806, 1828. În cartierul Dudești-Cioplea în 1806 și 1828 – la acea vreme de început de veac XIX era un sat aflat la mare distanță de București; la fel în vechile sate Giulești și Giulești-Sârbi, 1789 și 1828, absorbite în mai puțin de o sută de ani de oraș; în actualul cartier Militari în 1806; în satul Roșu în 1806; în localitățile Băneasa, Tunari, Cernica, Fundeni în 1806.
La început de veac XIX, în structura etnică a Bucureștilor, balcanicii reprezentau cea mai numeroasă colonie: 2. 232 de capi de familie numai în preajma orașului la 1815.
Prima statistică completă a Bucureștilor datează din 1898/1899, când au fost înregistrați 3.698 de albanezi capi de familie. Albanezii formau atunci cel mai numeros grup balcanic din București. Bulgarii erau reprezentați de 938 capi de familie, grecii de 1.358 capi de familie, sârbii 308 și turcii 245. Această situație este explicabilă prin revenirea în țările lor de origine a unor grupuri numeroase de balcanici, după constituirea statelor balcanice. La începutul secolului XX, Albania nu exista, însă, după 1913, se constată o diminuare considerabilă a comunităților de albanezi din orașele moldo-valahe, pe fondul plecării în tânăra lor patrie.
Lucrul este dovedit de recensământul din 21 februarie 1956, cînd dintr-un total de 1.291.141 locuitori ai Bucureștilor erau înscriși 780 bulgari, 733 turci, 518 sârbi, croați și sloveni și 74 de tătari. Albanezii sunt cuprinși în numărul de 10.464 de la “alte naționalități”.
Sud-dunărenii au dat Bucureștilor imaginea unei lumi balcanice la scară redusă. Corpurile etnice alimentate continuu cu veacurile XIV-XV au adus limba și cultura slavonă, înlocuită mai târziu cu greaca, în rândul elitelor politice. Transferul acesta se va definitiva în cursul veacului al XVIII-lea. Elementele balcanice pătrund cu rapiditate în elita politică, economică și culturală moldo-valahă, regăsindu-se în toate compartimentele sociale ale Bucureștilor până târziu, în veacul al XIX-lea. Din rândurile balcanicilor va fi un număr necunoscut de mare de înalți și mici funcționari, dregători, comercianți și neguțători. A venit apoi rândul familiilor domnești să absoarbă elemente balcanice, pentru ca, în anumite momente, acestea din urmă să devină predominante în structurile puterii laice și religioase.
Străzile orașului, arhitectura caselor și ambientul lor interior, resorturile vieții particulare, elementele vestimentare și gusturile literare, muzicale sau spirituale sunt ancorate în civilizația complexă a Balcanilor. Orașul în veacul al XVIII-lea semăna, în multe dintre privințele enumerate mai sus, cu Constantinopolul, de unde veneau ultimele noutăți în materie de modă, preparate culinare, mobilier, obiceiuri etc. Manierele, raporturile dintre soți, vecini, rude, prieteni erau preluate din lumea oriental-balcanică, cu întreaga suită de trăsături mentale. Nu mai vorbim de raporturile oficiale dintre autorități și locuitori, dintre domn și supuși. Toate aceste valori însumate în corpusul social moldo-valah se vor numi tradiție, iar în numele acesteia se va duce violenta confruntare dintre formă și fond care a basculat procesul de modernizare a societății românești. De fapt, succesul acestui proces a avut la bază diminuarea preponderenței elementelor oriental-balcanice din societatea românească, locul acestora fiind luat de elemente etnice și culturale venite din Europa Centrală și din Occident. Pe acest fundament s-a sprijinit apoi noua orientare a elitelor locale către Europa modernă. Fondul se diminua pe măsură ce vechile generații se stingeau, iar mulți balcanici se retrăgeau în tinerele lor țări.
Astăzi, se produce un fenomen similar de transmigrare socio-economică. În locul balcanicilor de odinioară și al occidentalilor care i-au înlocuit, mecanismul abundă de asiatici: arabi, turci, kurzi, chinezi, coreeni, la care se adaugă creșterea fără precedent a unei comunități ancorate temeinic în mentalitatea asiatică: țiganii. Acest fenomen își va arăta în curând urmările în societatea urbană românească, ale cărei trăsături deja se văd: dughenizare, înghesuiala bazarului și lipsa igienei, vulgarizare și dezgust pentru valorile culturilor europene. Și toate acestea deoarece românii nu au reușit să monitorizeze vastul mecanism economic. De fapt, ei nu au reușit acest lucru niciodată în istoria lor. Micul comerț, marele comerț en-gros, primele bănci, burse de mărfuri, etc. le-au adus străinii și tot ei le-au controlat, întâi ca “sudiți” – supuși străini -, iar mai apoi ca și cetățeni români.