Unde e Catalina?

Chestiunea regizorului ca figura principala in teatru pare sa fi fost, in Romania cel putin, transata net. Aici regizorului i se face curte (de catre directori, actori, scenografi, dramaturgi si chiar de catre critici), i se rezerva parti consistente (uneori, cele mai consistente) din bugetul spectacolului, din incasari si sponsorizari, i se consacra in mod explicit festivaluri, i se dedica (asa cum am facut chiar eu, in acest spatiu) seriale publicistice, nemaivorbind de carti si lucrari de doctorat. In lume, lucrurile stau un pic altfel.

In lume (ma rog, in lumea pe care o poti vizita sau despre care te poti informa pe caile obisnuite), regizorul este, in situatia cea mai fericita, autor cu drepturi egale al produsului colectiv numit spectacol; in unele culturi teatrale chiar – cea franceza ori cea engleza -, locul sau este, prin traditie, unul subordonat. Cui? Dramaturgului si actorilor. Caci, in lume, spectatorii dau bani (deloc putini!) ca sa vada pe scena nu “viziunile” regizorilor, ci piesele scriitorilor si jocul actorilor. De fapt, acelasi lucru se intampla si in Romania; doar ca la noi biletele costand, comparativ, mai nimic, privitorii se multumesc, uneori, si cu hrana pre-digerata. Desigur, toate acestea isi pierd sensul – ori si-l rastoarna – in prezenta regizorului-artist, una dintre acele fiinte care pot, printr-un spectacol, sa schimbe cursul existentei unui semen, care dau cate unei piese o “haina” atat de impecabil croita incat, ani si ani dupa ce ai vazut-o, nu o mai poti accepta, sentimental, sub alta infatisare, care izbutesc sa creeze pe scena fie si numai o clipa de viata mai adevarata, mai plina, mai intensa decat viata insasi. Unuia asemenea regizor, pretutindeni in lume, i se platesc cele mai ridicate onorarii, i se ingaduie cele mai neinchipuite extravagante (cu decenii in urma, la Moscova, Iuri Liubimov a daramat un perete al teatrului pentru finalul montarii lui cu Trei surori de Cehov) si i se aduc cele mai inflacarate omagii. Bizar, insa, in operele mai tuturor acestor regizori-artisti, fara ca ei insisi sa ramana in umbra, “se vad” perfect pe scena atat textul, cat si actorii. Asa, cumva de la sine…

Catalina Buzoianu este un astfel de regizor. In toate marile ei spectacole, indiferent ca au fost facute la Teatrul Mic (Maestrul si Margareta), la “Bulandra” (Dimineata pierduta), la Comedie (Fuga), la teatrul din Braila (Chira Chiralina) sau altundeva, indiferent ca au pornit de la piese propriu-zise ori de la adaptari proprii ale unor romane etc., indiferent ca au avut in distributie vedete nazuroase ori debutanti timizi, sau chiar non-profesionisti, textul a rasunat clar si plin, iar actorilor li s-a acordat, de la primul pana la ultimul, macar un moment de excelenta.

De cativa ani, Catalina Buzoianu – numita de toata lumea teatrala, scurt, Catalina – a lucrat relativ putin (in Romania, oricum) si fara a mai da vreo “lovitura” de proportii; pare ca s-a oprit sa-si traga un pic rasuflarea, sa se “aseze”, sa-si adune iarasi fortele. N-a stat insa degeaba: recent, la scurt interval unul dupa celalalt, doua spectacole purtandu-i semnatura au aparut pe scenele bucurestene.

Cel dintai, mai vechi (2004), dar “reconditionat” de curand, este o montare jucata in franceza de actori romani (initial, de actori romani si francezi) si produsa de Catedra UNESCO a Institutului International de Teatru. Le Premier Homme (Primul om), cel din urma roman (autobiografic si neterminat) al lui Albert Camus (1913-1960, Nobel pentru literatura in 1957), a fost convertit de regizoare intr-un scenariu mozaicat, in care discontinuitatile naratiunii dramatice permit interventia “glasului auctorial” comentand intamplarile din scena sau meditand asupra vietii, mortii, naturii, culturii, omului, oamenilor; e un eseu, o evocare-invocare a unei personalitati si a unui destin. In decorul minim, strict (Lia Perjovski), actorii nu par sa aiba prea multe de facut, dar fiecare intra, la un moment dat, in prim-plan si ofera auditoriului his or her best; cum s-ar zice, tot ce poate: Maia Morgenstern (Mama), uluitoarea ei forta dramatica/tragica; Olga Tudorache (Bunica), extraordinara ei “prezenta” si naturalete; Horatiu Malaele (Celalalt – o suita de sapte-opt personaje diferite), incredibila sa versatilitate, comica si nu numai; Mircea Rusu (C – de la Camus), farmecul personal; Filip Ristovski (Unchiul Ernest), abilitatile vocale si coregrafice; Monica Tarnacop (micul Jacques – alter ego-ul povestitorului), promisiunea certa a unei notabile evolutii in viitor; Oana Dicu (Henri), disponibilitatea de a invata. Unde e Catalina? In toate acestea.

Al doilea spectacol, Cum gandeste Amy de David Hare, este o proaspata premiera a Teatrului Mic. Piesa din 1997 a autorului britanic (traducerea: Antoaneta Ralian) imagineaza “povestea vietii” unei actrite de mare succes, traind periculos intre amintirea unui sot pierdut (si care – idee deloc fericita – in spectacol se materializeaza, prin persoana lui Papil Panduru), o fiica iubitoare, dar lucida (Amy, jucata mai mult decat convingator de Simona Popescu), o soacra “mostenita” (admirabila, plina de haz si de caldura, Tatiana Iekel), un ginere dur, arogant si… cu urias succes in televiziune (Rolando Matsangos demonstreaza ca e unul dintre putinii tineri actori in stare sa joace personaje, nu doar situatii), un curtezan ce se arata, finalmente, un autentic parazit financiar (Misu Dinvale, precis si eficient ca totdeauna) si un tanar coleg de meserie (Alin Mihalache, foarte corect), adica ultimul pai de care se agata, profesional, femeia ramasa, in pragul batranetii, singura si saraca. E un text solid si bine scris, descifrat regizoral (in scenografia derutanta a lui Dragos Buhagiar, alaturand un decor expresiv, dar nu prea functional, unor costume neaspectuoase) cu discretie, umor ingandurat si emotie retinuta. Protagonista e Valeria Seciu, actrita unica si rara (da, adjectivele merg, in cazul ei, impreuna), care revine stralucitor pe scena de la Mic, intr-un rol scris, parca, anume pentru ea. Unde e aici Catalina? Peste tot, fireste.