Unde ne plimbăm?/ de Călin Hentea

Toamna sau primăvara, în zilele însorite de week-end, pe aleile din parcul Herăstrău (foto 1) este la fel de mare aglomerație cum este în fiecare zi pe culoarul ce unește stația de metrou Unirii I de Unirii II. Părinți cu copii și bunici cu nepoți, cupluri și mai rar solitari se refugiază, aproape cu disperare, pe aleile de la marginea lacului, să se miște un pic, să respire și altceva decât damful marilor bulevarde, să simtă mângâierea unei raze de soare. Cu condiția să nu fie “mângâiați” în viteză de unul din numeroșii bicicliști sau rolleri care și ei, nu-i așa, au dreptul să se bucure de soare pe banda rezervată lor, dar mereu invadată de pietoni. Înghesuiți în cutiile de chibrite ale marilor cartiere de blocuri, condamnați cinci-șase zile din șapte la supliciul a peste opt ore de birou, plus încă două ore de trafic tur-retur, bucureștenii au mereu o acută nevoie de plimbare. Unde să se ducă?

Parcul Herăstrău și șoseaua Kiseleff au fost și rămân soluțiile clasice, deja seculare de plimbare a bucureșteanului. Duelurile cu flori din vremea lui Luchian nu mai sunt cu putință, dar cel puțin au rămas aleile și trotuarele largi, copacii stufoși, vilele elegante și eleganța oamenilor. Plimbarea la șosea a rămas un gest de eleganță, dar încărcat și cu semnificația nerecunoscută a unei dizidențe, a unei fronde față de parcul înghesuit de blocurile din marile cartiere periferice. Pentru că parcul din cartier, fie acesta vastul și încă fragedul parc IOR (foto 2) din Titan, fie parcul Moghioroș din Drumul Taberei, sau parcul Tineretului din jurul Sălii polivalente rămân încă doar soluții imediate de refugiu: copacii încă nu au îmbătrânit, aleile încă nu au mister, băncuțele nu știu povești (abia au câțiva anișori). Dar pentru mămicile cu bebe mic în cărucior și fără mașină, sau pentru stăpânii de căței, aceste parcuri sunt soluția salvatoare pentru necesara plimbare cotidiană, deoarece Cișmigiul este prea în centru, la prea multe stații de metrou depărtare de sufletele surgiunite în cvartalele de beton.

Bun, și dacă omul la pas de promenadă vrea să-și mai spele ochii într-o vitrină, după o fustă sau o freză, eventual în căutarea unei terase, grădinițe sau salon mic și cochet, unde să bea liniștit un schwartz sau poate-o bere, să înjure guvernul sau să-și bârfească colegul, atunci ce face, încotro o poate lua? Pe marile bulevarde cu nume istorice din secolul XIX, trotuarele sunt înguste, găurite și cârpite, șansele de apariție a unui aurolac sau boschetar sunt considerabile, la fel de mari cu acelea de a călca, din lipsă de obligatorie prevedere, într-un noroc de câine vagabond sau chiar uman. Cu moț și în mijlocul drumului, chiar dacă la doi-trei pași mai încolo se află scoase câteva mese și scaune ale unui local. Cu la fel de nepăsători clienți. Mai sunt de trecut și obstacolele schelelor de pe clădirile aflate în renovare, care, în schimbul disconfortului temporar, promit cel puțin pentru viitorul apropiat un peisaj citadin scăpat de scorojeli și tencuieli căzute, de cenușiul-murdar, de cornișele așteptând să se prăbușească. Nici în proaspăt renovatul centru chefliu-istoric al Bucureștiului, pe vremuri un vioi centru financiar-bancar, nu prea este loc de plimbare din cauza meselor întinse lacom până-n mijlocul străzii, să intre cât mai mulți clienți. Așadar, ținând seama și de ostentația vitrinelor atât de distante cu privitorul și afișând prețuri atât de arogante pentru trecătorul comun, rezultă că centrul Bucureștilor nu prea este promenabil.

Ce mai rămâne? Dacă eliminăm aleile dintre blocuri, (că doar de ele vrea să scape bucureșteanul), mai rămân cartierele umbroase de case vechi, cu vile rămase din alte timpuri, cu asfaltul trotuarelor crăpat de rădăcinile copacilor și a căror liniște este spartă brusc de-ți scapă inima’n chiloți, doar de lătratul agresiv al câinelui de dincolo de gardul de fier forjat sau de corul maidanezilor locali al căror teritoriu a fost încălcat.