Unde se poate bea cea mai bună cafea din lume?

Dacă vreți cel mai bun raport preț/ calitate la o cafea, atunci urmați sfatul fin (și, cum veți vedea, halucinant) al expertului de la New York Times, William Grimes. În 2002, cronicarul îi sfătuia, extravagant, pe newyorkezi următoarele: “…Când vă vine, irepresibil, cheful să beți un adevărat espresso, cumpărați un bilet de avion până la Roma. Apoi, când ajungeți acolo, spuneți-i șoferului de taxi să vă ducă până la Sant’Eustachio café. E ușor cam scump, dar merită deranjul…”

Trecând peste arcul exagerat al hiperbolei (nu putem să nu luăm în calcul faptul că un astfel de ristretto café costă – La Guardia-Fiumiccino și retur, plus taxiul – vreo două mii de dolari), formularea a devenit legendară și credibilă, iar magicienii de la Sant’Eustachio au folosit-o fără fasoane (adică punând în paranteză, pe de-o parte, prejudecata potrivit căreia americanii nu au nicio treabă cu divina licoare, și, pe de alta, delicatul refren-întrebare strategică, cu răspunsul inclus, pe care ți-o pune orice ragazzo de cafenea-pizzerie-trattoria stradală italienească – stretto, lungo o americano? – la care, dacă optezi pentru americano, înseamnă că ești complet retard) – până într-atât încât au decupat-o din ziar și au pus-o pe un soi de wall of fame, chiar la ieșirea din cafenea.

E drept, americanii, cu Starbucks-urile lor cu tot, nu știu să facă o cafea adevărată (de fapt, dacă e să mă întrebați pe mine, niciun fel de cafea), dar, în materie de marketing, sunt doctori. Așa încât amicii de la Sant’Eustachio au luat de la ei ce era mai bun, așa cum, de la bobul de cafea, au știut și știu să extragă esențialul.

Am fost până în 2011 de câteva ori la Sant’Eustachio. Atras, pe de-o parte, de hipnotica prezență a Panteonului (piazza Sant’Eustachio se află la nici 50 de metri de cupola Templului) și, pe de alta, de gustul și de aspectul, magnific, al cafelei de-acolo. Gustul licorii, în tot acest timp, nu s-a schimbat deloc. Tonul dominant al localului este galbenul (vezi foto), o culoare a urgenței și a lipsei de tihnă, în perfect acord cu ideea de “30-Second Breakfast” a italienilor, care înseamnă un espresso și un croissant în picioare, pe fugă, înainte de serviciu.

Dar ce aromă! Ce guleraș zurliu de cremă – o spumă castanie, groasă și perfid de permisivă, doar atât încât să-i acorde zahărului fix trei secunde (pe ceas) până să se scufunde în lichid! Această experiență unică (la care participă esențial apa, complet neacidă, cu care se meșterește cafeaua, adusă, pare-se, pe un apeduct construit înainte de Hristos) m-a trimis cu gândul – prin genul acela de paralelă scrâșnită pe care ți-o sugerează tocmai experiențele irepetabile – la Bucureștiul nostru cel de toate zilele și m-a afundat cu ambele picioare în pământ.

Știți, dincolo de povestea lui Grimes, un ristretto la Sant’Eustachio costă, vă jur (octombrie 2011), 1,10 euro! La București, în noul centru istoric (altfel, dichisit și frumos sufletului nostru bucuros de noapte), o cafea – de fapt niște “lături caldi” (cum spunea pelicanul Ursachi) – costă de trei ori pe-atât. În aproape orice crâșmă-pub din zona Lipscani-Smârdan! Aici, restauratorii-cârciumarii-cafegiii nu au apeducte antice. Probabil nici numărul de bari necesar la espressor, și nici cel mai bun bob de cafea. Dar, nefericit băutor de cafea de pe malurile Dâmboviței cum sunt, trebuie să spun că nici bunul simț al comerciantului etern. Care știe să-și acorde vrednicia la prețul cu care și-o vinde. Au vopsit, cu bani puțini, fațada locandei și, în cel mai scurt răgaz, au încercat să și-i scoată, umflând dement prețurile. De aceea, parcă văd că “noul” centru istoric bucureștean va deveni în curând istorie, în materie de industrie a loisir-ului.

Comerciantul cu vocație știe să aștepte, să mediteze și să insiste (uitând voit că, uneori, asta îi provoacă pierderi) în exercițiul fundamental al probității.

Pentru că, și aici voiam să ajung, cea mai bună cafea din lume se poate bea doar acolo unde oamenii care ți-o prepară par că se gândesc la tine, clientul dificil, dar și la ființa dificilă a cafelei, la toanele ei, la rețeaua de imponderabile care o scot din condiția de cocacola, și nu doar la teșchereaua personală.

Prin urmare, dragi bucureșteni, dacă vreți să beți cea mai bună cafea posibilă, încercați imposibilul: luați un avion până la Roma. Există și curse low-cost!