Unde sunt cei care nu mai sunt?

Ma intorc dintr-o preumblare – care mi-a devenit obisnuita in ziua de Toussaint, a “Tuturor sfintilor” – prin cimitirele Parisului. De altfel, oriunde m-as afla in lume de 1 Noiembrie, obisnuiesc sa-i cercetez pe cei ce nu mai sunt, in lacasurile lor.

Desi de fiecare data imi spun ca nicaieri ziua aceasta de Toussaint, cum ii spun francezii, identificata in lumea catolica cu ziua mortilor (care de fapt e a doua zi) nu se serbeaza mai frumos decat in Clujul copilariei mele. ai nu numai al copilariei.

Cred ca si azi, orasul meu natal se schimba la fata in aceasta zi, chiar daca in zilele noastre nu se mai tine in aceeasi zi “iluminatia” in cimitir o data cu targul cel mare, “de tara”, anual – ca mai demult, in anii dinainte de razboi, cand pe Maresal Foch, lunga strada ce ducea din centru spre biserica Sfantul Petru, care mi se parea la capatul lumii, se inaltau mormane de capatani de varza, saci de cartofi, gramezi de oale si cununi impletite de ceapa rosie, iar in Piata Unirii, in jurul bisericii Sfantul Mihai si a statuii lui Matei Corvinul, ne imbulzeam pe la gheretele cu turta dulce si prin corturile unde trageam la tinta.

Chiar fara aceste medievale divertismente populare, cred ca forfota sarbatoreasca mai pune inca si astazi stapanire pe oras, o data cu bucuria tardiva, tomnatica, a crizantemelor risipite, in buchete albe, mov, aurii, pe la toate colturile.

Floare artificioasa, gratiile ei autumnale, “fin de siecle”, o predestinau sa lumineze crepusculul, pompele funebre, amorurile defuncte. De altfel, spre asfintit, cerul orasului meu natal se roseste in bataia lumanarilor aprinse, veghind alaturi de crizantemele aurii, pe mormintele cimitirului de pe dealul Hajongartului.

Intrucat, spre deosebire de cimitirul clujean unde odihnesc ai mei, nu am pe nimeni din familie in cimitirele pariziene, ii cercetez in aceasta zi pe cei dintr-o familie mai larga, sa-i spunem a spiritului.

In cimitirul Montparnasse, il vizitez – ca aproape in fiecare an – pe Baudelaire, care se odihneste in acelasi mormant cu mama lui si cu tatal vitreg, mult detestatul general Aupick.

In peregrinarile mele nu-i uit pe Eugen Ionescu si pe Cioran, dupa cum in marele si frumosul cimitir Pere Lachaise il cercetez pe Enescu. E adevarat ca de fiecare data trebuie sa constat ca noi, spre deosebire de polonezi, nu avem nicidecum respectul, ca sa nu spun cultul marilor nostri disparuti.

Nu este mormant al unui polonez (si sunt incomparabil mai multi decat romanii prin cimitirele pariziene) care sa nu fie impodobit cu flori, cu o panglica de matase in culorile nationale si cu lumanari aprinse.

La Pere Lachaise, mormantul lui Chopin este de departe cel mai frumos inflorit dintre toate locurile de veci ale orasului. Acesta constituie, de altfel, tinta celor mai multe pelerinaje.

Recunosti de departe locul unde repauzeaza (cum spuneau batranii mei ardeleni) dupa multimea adunata tot timpul in jur. Mormantul lui Proust, pe care de asemenea obisnuiesc sa-l cercetez de Toussaint, este mai putin vizitat, desi isi are si el fidelii sai.

Acum doi ani, m-am bucurat sa aud vorba romaneasca in preajma lui. Era poeta Aura Christi, cu care am facut cunostinta langa lespedea simpla de marmura neagra sub care odihneste Marcel.

Dar sa ne intoarcem in cimitirul Montparnasse, mai putin pitoresc, trasat dupa o geometrie carteziana.

Ratacind ca intr-un labirint baroc, presarat cu statui derutante prin parcelele sale dreptunghiulare, caut si sunt surprins ca intotdeauna sa descopar pe neasteptate ceea ce caut: inaltata ca pe un soclu, nedespicata piatra a amantilor uniti in sarut, ca intr-o forma originara.

Din “Sarutul” acesta al lui Brancusi au fost izgonite, parca, sentimentele, cenzurata senzualitatea. Intelegi insa ca inlantuitii nu sunt doi, ca frenezia sexelor n-a avut inca loc, ca bifurcarea genurilor abia se anunta, ca si fragilele punti pe care sexele vor trebui sa si le dureze pentru a se intalni.

Parasind in inserarea timpurie cimitirul, n-am mai intalnit in calea mea piatra veche, din secolul trecut, pe care mai demult descoperisem gravate – ce surpriza! – cuvintele romanesti, inteligibile doar pentru mine: “Ai fost mult iubita”.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar