Universitatile lui Virgil Vatasianu

In constiinta ardelenilor, acad. Virgil Vatasianu a fost si va ramane un pilon al istoriei artei romanesti, un simbol de probitate profesionala si de putere de munca. In fiecare primavara, la Cluj-Napoca, fostii sai studenti, acum distinse personalitati ale domeniului, se reunesc si evoca figura dascalului lor, a Profesorului, cum il numesc cu nestirbit respect. Cu acest prilej, sunt rememorate si aspecte mai intime ale existentei acestuia, uneori anecdotice, care risca sa ramana necunoscute pentru generatiile mai tinere. O asemenea evocare o realizeaza si una dintre discipolele sale, prof. univ. Viorica Guy-Marica, critic si istoric de arta, care a avut sansa de a trai multa vreme in apropierea maestrului. (Radu Constantinescu)

Dupa doi ani de absenta din motive de sanatate, imi reluam in 1947 studiile universitare, inscriindu-ma in anul trei. Aureolata de borul mare al unei palarii de culoarea muschiului de padure, coboram scarile de la Decanat, cand vad urcand un domn intre doua varste, in costum deschis, de o eleganta totala, dar discreta. Ma izbeste aerul sau occidental, distinctia fireasca si cadenta echilibrata a mersului. Un personaj necunoscut, desigur, si – totusi – in memoria mea reziduala, incerta, mijeste un semnal. Intuiesc subit ca trebuie sa fie Virgil Vatasianu, viitorul nostru profesor de istoria artei. Nu aveam cum sa ne recunoastem la o distanta de doua decenii. Pe atunci, profesorul era un tanar de mare speranta, laureat cu o diploma de doctor in filosofie si istoria artei la Universitatea din Viena, acordata de nimeni altul decat de celebrul Joseph Strzygowski, iar, in ce ma priveste, nu depasisem varsta de trei-patru ani.

Imi petreceam prima vacanta la Sibiu, la rudele mele apropiate, care locuiau in aceeasi casa a Bancii Albina – situata la nr. 9 pe Bulevardul Victoriei, pe atunci Carmen Sylva – cu familia Vatasianu. Tatal viitorului profesor, Ion Vatasianu, era directorul general al Bancii Albina. Sotia lui, doamna Hersilia, nascuta Toma, se tragea dintr-o familie macedo-romana si era o frumoasa bruneta. Avusese un frate profesor de teologie si era nepoata (sau fina) mitropolitului Andrei Saguna, care se ingrijise de educatia ei intelectuala. In aceasta ambianta elevata avea sa se formeze viitorul istoric de arta.

Din pacate, din motive greu de inteles, profesorul Coriolan Petranu, titularul catedrei de istoria artei la tanara Universitate clujeana, nu l-a agreat ca asistent pe tanarul Vatasianu. In consecinta, acesta s-a angajat initial la Biblioteca Centrala Universitara din Cluj. Retinerea lui Petranu era cu atat mai nefireasca, cu cat cei doi aveau aceeasi formatie vieneza, iar tanarul sau emul se afirmase deja in lumea stiintifica, publicand in 1929 si 1930 doua dintre primele sale carti, deopotriva exemplare: “Consideratiuni”, referitoare la noile probleme ridicate de istoria artelor, in care propunea o metoda judicioasa de abordare a acesteia, dezvoltata ulterior, si, cea de a doua – un studiu inedit despre bisericile de piatra romanesti din judetul Hunedoara, in care isi ilustra pilduitor metodologia.

In acele imprejurari, Virgil Vatasianu a acceptat numirea ca secretar al Accademiei di Romania de la Roma, unde a ramas vreme indelungata, din 1930 pana in 1946, la desfiintarea institutiei. In acest rastimp, neindoielnic favorabil deschiderii sale europene si universale in materie de specialitate, interesul sau pentru arta nationala a continuat sa fie constant. In acea etapa a acumulat imensul material referitor la arta feudala a tarilor Romane, ce avea sa constituie subiectul operei sale fundamentale, “Istoria artei feudale in tarile Romane”, carte de referinta pentru orice istoric de arta. In timpul sederii sale romane, a reprezentat cultura si arta noastra la un nivel superior si a stabilit nu putine relatii internationale pe plan cultural-diplomatic.

Fara indoiala, a fost favorizat de faptul ca vorbea o multime de limbi straine, incepand cu germana insusita in cadrul Liceului Sasesc din Sibiu, dar si alte limbi precum italiana, engleza, franceza, dar si maghiara, ceha si rusa. Citea in toate aceste limbi, nu doar le vorbea fluent, imprejurare ce a favorizat largirea orizontului sau, orientat in mai multe directii.

La desfiintarea Accademiei di Romania, i s-au facut cel putin doua oferte tentante: aceea de a deveni directorul reputatei Biblioteci Herziana de la Roma, sau de a se transfera in cercetare, la Institutul de Studii Bizantine din Dumbarton, Scotia. A preferat, totusi, sa se intoarca in tara, in 1946, sfatuit deopotriva de Constantin Daicoviciu si de Tudor Bugnariu. De altminteri, catedra de istorie a artei era vacanta din 1945, de la decesul lui Coriolan Petranu, fiind girata de catre profesorul de estetica Liviu Rusu. Nimic, asadar, nu parea mai oportun decat intrarea lui Virgil Vatasianu in invatamantul academic, fie si cu o intarziere de un deceniu si jumatate. Doar ca lucrurile nu au evoluat atat de simplu.

Pe cand se mai afla la Roma, unul dintre liderii regimului venit la putere, Stefan Voitec, ceruse un raport detaliat despre starea Accademiei din Roma. In calitate de secretar, profesorul Vatasianu s-a achitat cu exemplara minutiozitate de sarcina ce i se trasase. Voitec, nemultumit, a cerut refacerea raportului. Virgil Vatasianu a refuzat, replicand: “Nu imi voi pune niciodata semnatura pe un act incorect si, atata vrema cat voi mai functiona, voi da doar informatii reale”. Interpretand, probabil, aceasta atitudine ca pe un afront personal, Voitec avea sa-i poarte sambetele si, atata timp cat a fost ministrul educatiei nationale, a refuzat sa-i semneze numirea la Universitatea clujeana. Tergiversarile au durat si, temporar, profesorul a redevenit bibliotecarul de odinioara. Astfel, a asteptat pana in toamna lui 1947 pentru a ocupa o catedra care i se cuvenea, dar care, inopinat, s-a transformat in conferinta. Profesorul a sustinut, asadar, concursul pentru postul de conferentiar cu o lectie deschisa despre… Cezanne. Eruditia sa ca medievist era notorie, astfel incat a-i cere sa pregateasca in trei zile un subiect de arta moderna despre un pictor de maxima importanta, fara indoiala, dar care mai constituia la acea data o tema destul de controversata, parea un fapt cel putin bizar. Poate ca ministerul mizase pe posibilitatea ca tema sa ii creeze dificultati candidatului. Fapt neadeverit. Expunerea a fost la fel de amplu documentata si stralucit sustinuta ca una care s-ar fi referit la romanic sau gotic.

Imi amintesc momentul cursului inaugural al profesorului Vatasianu, care a avut loc in sala Parvan, ticsita de studenti, ca si de intelectuali ai Clujului. Cu acest prilej, i-am fost prezentata profesorului si doamnei sale de catre Romeo Ghircoiasu, pe atunci asistent la filosofia dreptului, catedra detinuta inca de profesorul Eugen Sperantia.

La un interval de cateva zile, ma aflam in biblioteca Institutului de Istorie de pe strada Napoca, cand intra profesorul. Ma ridic cuviincios si il salut. Se uita la mine, imi raspunde politicos, cum ii statea in fire, dar am impresia ca nu ma recunoaste. Inainte de a trece mai departe, ezita o clipa, apoi exclama: “Alta palarie!”. Intr-adevar, o abandonasem pe cea verde si purtam una de culoarea scortisoarei. Marturisesc ca am ramas total nedumerita, neintelegand care era rostul palariilor mele. Aveam sa aflu peste oarecare rastimp, dupa ce, in ianuarie 1949, Constantin Daicoviciu – care detinea portofoliul invatamantului – ma numise preparatoare la catedra. Profesorul Vatasianu obisnuia sa discute cu mine despre studenti, despre gradul lor de pregatire si despre aptitudinile pe care le aveau. Imi atragea atentia sa nu ma las polarizata de premianti, la fel de straluciti la toate materiile, ci sa fiu atenta la cei care se remarcau printr-o pasiune dominanta pentru specialitate, ca fiind mai promitatori. La un moment dat, ma refer la o studenta sibianca. Este evident ca nu stie despre cine e vorba, desi grupul celor de la specializare era relativ restrans. Incerc sa i-o amintesc.

– Domnule profesor, fata aceea foarte frumoasa, cu sprancene arcuite si ochi splendizi, care nu este deloc proasta. Promite.

Nu o repereaza. Mai fac un efort.

– Nu se poate sa nu o fi remarcat. Adaug brusc inspirata: poarta rochii frumoase, preferabil in rosu.

– Pai de ce nu spuneti asa!? Studenta in rosu, acum stiu despre cine e vorba. Nu ma priveste, dar poate nu ar fi inutil sa-i sugerati sa mai schimbe culoarea. Face exces si nu prea i se potriveste cu tenul…

M-am luminat si eu dintr-o data ce se intamplase cu palariile mele de odinioara. Profesorul ne recunostea in functie de culoare si mai putin dupa fizionomie.