Universuri feminine/ de Ziarul de duminică

Virginia Woolf – Orlando. Traducere din engleză și note de Antoaneta Ralian. Prefață de Dana Crăciun. (foto 1)

O carte care a stârnit încă de la apariție, în 1928, nedumerire și fascinație, etichetată drept „Cea mai lungă și mai fermecătoare scrisoare de dragoste din literatură.“ (Nigel Nicolson) „Orlando a fost scris cu intenția de a-i aduce un omagiu, în cheie parodică, Vitei Sackville-West. Cu această carte hibridă, combinație fascinantă în care sunt dezbătute subiecte legate de identitatea sexuală încă tabu în epocă, Virginia Woolf impune un personaj fără precedent. Orlando este un fel de spirit al vremii care călătorește de-a lungul secolelor, traversând episoade-cheie ale Marii Istorii, prilej pentru o meditație profundă asupra timpului, a devenirii și a individualității. Romanul a fost ecranizat în 1992, în regia lui Sally Potter, cu Tilda Swinton în rolul principal. Întruchipare ficțională a poetei Vita Sackville-West, prietenă apropiată a Virginiei Woolf, Orlando e un tânăr nobil de la Curtea reginei Elisabeta care, în mod miraculos, reușește să traverseze mai multe secole, fără să îmbătrânească, dar schimbându-și sexualitatea. Dacă în timpul Marelui Îngheț din anul 1608 Orlando se îndrăgostește iremediabil de Sașa, o prințesă rusoaică ce însoțește o delegație a ambasadei ruse la Londra, doar pentru a simți gustul amar al deziluziei amoroase, într-o viitoare ipostază feminină va experimenta din plin constrângerile vieții unei femei în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, dar și în primul sfert al secolului XX, când însă teoriile feministe încep să câștige teren. Pe parcursul multiplelor sale metamorfoze, constanta va rămâne căutarea acerbă a frumosului, în artă, literatură sau natură, dar și a sensului creației, tonul meditativ fiind mereu dublat de ironie și umor. Ajuns în secolul XX, în perioada interbelică, Orlando se căsătorește cu Marmaduke Bonthrop Shelmerdine, un căpitan de vas, și își publică poemul Stejarul, scris de-a lungul secolelor de peregrinări prin istorie.”

Michela Murgia – Accabadora. Traducere din italiană și note de Gabriela Lungu. Roman distins cu șapte premii, între care Premiul Campiello și Premiul Mondello. (foto 2)

„Acabar” înseamnă în spaniolă „a sfârși“, și el a dat în sardă substantivul „accabadora”, „cea care sfârșește“, cea care pune capăt agoniei. Pentru comunitățile tradiționale din Sardinia, actul accabadorei nu reprezintă un asasinat, ci un gest de iubire și milă, care ajută destinul sa se împlinească. După cum spune autoarea, ea este ultima mamă. Maria Listru, a patra fată a unei văduve nevoiașe, e înfiată de Tușa Bonaria Urrai, femeie bătrână rămasă fără copii, croitoreasă în sat. Fetița crește în preajma bătrânei, departe de viața aspră a sătenilor, dar descoperind treptat o lume plină de mistere de care mama ei adoptivă nu e deloc străină. Ea este o accabadora, o femeie care-i ajută să sfârșească pe cei aflați în pragul morții. Când descoperă ea însăși tulburătoarea taină, Maria fuge de-acasă, fuge chiar de pe insulă, stabilindu-se într-un oraș de la poalele Alpilor, pentru a nu se mai întoarce decât spre a asista înmărmurită la agonia fără sfârșit a accabadorei. Și abia suferința ei, pe care o privește acum neputincioasă, o face să-nțeleagă ce rost avea Bonaria pe lume, ba chiar dă naștere ispitei surde de-a săvârși pentru ea aceeași lucrare iubitoare.

Jeanne Kalogridis – Regina diavolului. Un roman despre Caterina de Medici. Traducere din  engleză de Anca Dan. (foto 3)

„Frescă istorică somptuoasă și captivantă, romanul Regina diavolului proiectează, dintr-o nouă perspectivă, un portret complex, nuanțat, în clarobscur al uneia dintre marile suverane ale Franței.

Istoria o judecă aspru pe Caterina de Medici: o regină a Franței adeptă a magiei negre, ale cărei mâini sunt pătate de sângele vărsat în masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu. Romanul lui Jeanne Kalogridis ne arată însă o altă Caterina: o tânără inteligentă pe care rangul, numele și averea o destinau unei „căsătorii de stat“. Demnă de numele familiei sale, care a dat Europei Renașterii conducători și papi, Caterina refuză, pentru a-și apăra soțul și apoi fiii, să rămână un simplu pion în jocul politic al bărbaților. Va fi nevoită să preia frâiele puterii și să le păstreze, cu orice preț.”