Urma (I)/ de Adrian Alui Gheorghe

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în Grumăzești, jud. Neamț. Absolvent al facultății de filologie din cadrul Universității „Al.I.Cuza” din Iași, specializarea Limba română-Limba latină; Doctor în Filologie din anul 2004 cu teza Tinerețe fără bătrînețe și sentimentul tragic al timpului (Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași); Meritul Cultural în grad de Ofițer, grad A, în anul 2010; Cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț din anul 2005.

Cărți publicate (selectiv): Ceremonii insidioase (1985); Poeme în alb-negru (1987); Intimitatea absenței (1992); Cîntece de îngropat pe cei vii (1993); Fratele meu, străinul (1995); Titanic șvaițer. Momente și schițe (1997); Supraviețuitorul și alte poeme (1997); Complicitate (1998); Goliath – proză scurtă (1999); Îngerul căzut (2001); Bătrînul și Marta, un romanț și cîteva povestiri (2002); România pe înțelesul tuturor (2003); Gloria milei (2003); Ce rost are să trăiești în România tranziției? (2004); Podul (teatru, 2004); Tinerețe fără bătrînețe și sentimentul tragic al timpului (eseu, 2004); Bătrînul și Marta, ediția a II-a (2005); Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți cîștigate (2005); Poezii alese (2006); Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire (2006); Părintele Iustin Pârvu: daruri duhovnicești (2007); Părintele Iustin Pârvu: o misiune românească și creștină (2008); O dramă la vînătoare. Antologie de poezie, (2008); Frig, roman epistolar, în colaborare cu Aurel Dumitrașcu (2008); Iadul etic, iadul estetic (2008); Paznicul ploii (2010), Cucuta (antologie, 2011), Contribuții la estetica umbrei (2012).

„Urma” nu e cartea unui poet convertit la proză, ci e un roman scris după toate regulile genului. Subiectul e provocator: în închisoarea de la Aiud, în anii ’60, apar urme suspecte pe zăpada dintre pavilioanele înțesate cu deținuți. Ancheta care urmează e o incursiune în subteranele suferinței, rezolvarea artistică e surprinzătoare și memorabilă. Cartea se citește pe nerăsuflate.

Adrian Alui Gheorghe: „Am scris Urma dintr-o respirație, în trei, patru săptămîni, după ce am purtat în minte subiectul vreo doi ani. E o poveste care intră în intimitatea teribilei închisori de la Aiud, în anul 1960, un an de vîrf al torturii din perioada comunistă. Paradoxal drama lunecă în comedie, rîsul amar încearcă să exorcizeze acea lume demonizată.”

*

*         *

Prima mărturie era a unui deținut, Țurel, închis pentru că își plantase pe casă un drapel american, ca să le arate avioanelor yankee unde să aterizeze. Dar mai iuți decît americanii fuseseră milițienii din comuna sa, Cumpăna, de undeva de prin Dobrogea, care au sosit la țanc, ca să demobilizeze un dușman al poporului. Țurel susținuse la interogatorii că steagul căzuse de undeva din văzduh și că nimerise la el pe casă. Probabil căzuse dintr-un avion american, aflat în zbor…

Bun, a căzut, dar cum de nimerise exact pe coama casei și se mai și înfipsese în așa fel încît să fie zărit de departe, să fluture în vînt…?!

La asta Țurel nu avea o explicație, dar îl luase pe nu în brațe și punea situația nenorocită în care se afla pe seama ghinionului.

Mai mult, de vreo zece ani căuta o ieșire din acea situație, ar fi făcut orice să iasă afară. Ar fi turnat chiar, dacă asta l-ar fi ajutat, dar nu găsise ceva convingător să toarne, care să-l ajute să scape.

Cînd Cocoțoi l-a pus să spună tot ce știe despre urmele de pe zăpadă, din curtea închisorii, din nopțile trecute, Țurel recunoscu că nu știe nimic, că el nu avea cum să vadă acele urme.

Dar nu bănuie? Iese cineva din închisoare noaptea? Intră cineva noaptea? A auzit el așa ceva?

Țurel s-a uitat jur, împrejur, a făcut ochii mici, mici, după care i-a făcut semn lui Cocoțoi că ar trebui să se retragă undeva. Gardianul l-a condus la camera de interogatorii, de unde, de obicei, se auzeau urletele animalice ale schingiuiților. Acum era liniște.

Ei, cine-i?, întrebă cu neîncredere Cocoțoi.

Urdea, de el e vorba. Noaptea vine nevastă-sa la el. Nu știu cum vine, dar vine.

Gardianul îl privi pieziș, ca și cum cu o ureche ar fi ascultat o muzică de departe:

Vine nevasta deținutului Urdea în celulă? Ești sigur?

Da, sînt sigur. Am văzut eu. Și ceilalți cred că știu, dar nu spun.

Și, mă rog, pe unde intră … nevasta asta? Prin zid?

Nu știu, dar eu am văzut-o acolo, sub aceeași pătură cu el.

Adică dorm unul cu altul, ca bărbatul cu nevasta?

Exact.

În celulă? mai întrebă o dată gardianul.

În celulă.

Și ce fac?

Aici Țurel făcu ochii mari ca și cum ar fi vrut să-și scoată de pe retină niște imagini. Apoi începu să descrie gardianului, care îl asculta cu gura căscată, ceea ce văzuse: Am auzit un foșnet, apoi un rîs înfundat. M-am trezit. M-am uitat așa, era lumina chioară a becului de control de pe hol care se strecura vag în interior. Și în lumina aceea, după ce ochii se obișnuiră cu contururile, am văzut-o. Avea părul lung ca de vrăjitoare, despletit pe spate. Una ca ea mai văzusem într-un cimitir, cîndva, făcea vrăji la miezul nopții… Era goală pușcă. I-am văzut formele, rotunde, curgeau nu alta, ca niște valuri de apă pe pietre. Urdea îi ciupea sînii și ea sughița de plăcere, dar cu nasul înfundat în palme. Din cînd în cînd își dădea capul pe spate cum fac pianistele care se leagănă cuprinse de o plăcere la care numai ele au acces. Apoi, ehei !… Apoi începu să se miște ca o epileptică, își izbea mijlocul de mijlocul bărbatului, se arcuia ca o iapă scăpată din frîu, eu îi auzeam nechezatul deși nu necheza. Apoi i-a zis lui, am auzit eu, ia-mă cu mîna stîngă, smulge-mi pielea și eliberează-mă din mine însămi, sau cam așa ceva … Ha, ha, a zis el și o bîjbîia, o întorcea de pe o parte pe alta ca și cum ar fi lucrat un aluat care se lăsa modelat. M-ai sleit, i-a spus el. Am auzit eu cînd i-a spus așa. Iar ea a rîs și l-a mușcat de ureche și el i-a zis au, de ureche asta nu, să nu mă mai muști, că mi-a rupt-o la interogatoriu Posteucă, caraliul. Apoi el s-a urcat pe ea și a prins-o între coapse și i-a zis: acuma zboară și ea i-a zis da, zbor, dar o fac singură, nu pot să te iau și pe tine, că dacă încerc, ne prăbușim amîndoi și ne omoară santinelele și ne dau la groapa comună și copiii rămîn singuri, pe drumuri.

Aici Țurel tăcu.

Gardianul rămase cu gura căscată, cu ochii pironiți pe gura deținutului. Voia să-i surprindă grimasa care să-i confirme că nu era nimic adevărat din ce spusese, că totul fusese o aiureală, o minciună, o fantasmagorie de cap înfierbîntat de vreo infecție ascunsă. Dar Țurel nu schiță nici cel mai mic gest. Pe fața lui se întipări o tristețe provenită din amintirea vieții de dincolo de gard, de la care mai primea slabe semnale, amintiri care păreau ale altcuiva, pe care și le spunea uneori fără să le mai simtă ca ale lui.

Și cum a plecat femeia?, întrebă gardianul.

În zbor, spuse cu ochii pierduți în zare deținutul.

În zbor … ? Gardianul se sprjini de perete, simțea că dracul venise, îl înșfăcase și acum îl purta prin lumi fără nici o noimă.

În zbor, zici?

În zbor, reconfirmă deținutul.

Și ai putea să scrii toate astea? Ai putea să le scrii pe hîrtie așa cum mi le-ai spus mie?

Pot, răspunse Țurel. (…).

Din volumul cu același titlu, în pregătire la editura Cartea românească