Ușile conștiinței/ de Andreea Răsuceanu

În economia narațiunii, ușa, spune Hamon, ca tehnem, e, la rândul ei, un operator logic, ca și fereastra. Ușile, prin deschiderea sau închiderea lor deschid sau închid perspective. În economia textului, ele se deschid, ca și ferestrele, asupra unor noi pasaje descriptive (în cazul nostru, ușa albă de la odaia Christinei se deschide asupra unei descrieri amănunțite a budoarului).

Totodată, din punctul de vedere al organizării spațiului după perspectiva privirii, ușa și fereastra, deși au un rol similar, de intermediere, de introducere într-un alt plan a privirii, îndeplinesc de fapt funcții diferite (“Fereastra deschide interiorul către exterior. Prin fereastră se privește afară. Ușa nu ține de domeniul vizualului. Prin ușă, se intră și se iese. (…) Dar, dacă fereastra implică, în mod structural, privirea din interior către exterior (…), ușa poate deveni și ea obiectul unei concentrări vizuale, dar în sens invers. Dacă se privește printr-o ușă către exterior, ea nu face decât să funcționeze ca o pseudo-fereastră. Privirea întoarsă către interior e cea care o definește. Și mai mult încă: nu simpla privire din exterior către interior (care rămâne desigur o posibilitate deschisă) îi conferă într-adevăr conotațiile sale caracteristice, ci privirea dintr-un interior către un alt interior” – Instaurarea tabloului, Ed. Meridiane, București, 1999 p. 63).

Dacă fereastra desparte interiorul de exterior, direcționând privirea în afară, ușa o întoarce spre înăuntru, spre teritoriul intimității, al unui univers interior (al casei sau, în registrul imaginarului, al propriei interiorități). Pe de altă parte, ușa, “un întreg cosmos al Întredeschisului”, după Bachelard (La poétique de l’ espace, Presses Universitaires de France, 1961, p. 48), presupune două posibilități puternice, care clasifică două tipuri de reverii: ea poate fi închisă (încuiată, lăcătuită) sau deschisă. De aici îndoiala, ispita de a o deschide (sau măcar de a imagina deschiderea ei). Actul de a deschide ușile ființei este însă unul definitoriu, iremediabil, cu efecte majore, camerele ei interioare pot fi nimic altceva decât cămările lui Barbă-Albastră, căci: “este oare aceeași ființă cel care deschide o ușă și cel care o închide?”.

Spațiul intim, cu faldurile, cotloanele și întortocherile sale, dezvăluie, la deschiderea ușilor interioare, monștri personali a căror confruntare poate determina adevărate cotituri existențiale – “atunci se schițează un destin”.

În Domnișoara Christina, odăile sunt mereu izolate de restul conacului, situate la capătul unor coridoare ce par nesfârșite și întotdeauna încuiate. Ușa ce dă în camera Christinei e masivă, albă, iar gestul deschiderii ei e gestul încărcat de o solemnitate ce semnalează pătrunderea într-o altă dimensiune a casei, aflată sub alte auspicii decât restul (mirosul de plante uscate și de tinerețe oprită pe loc, atmosfera glacială, lipsa indiciilor legate de lumină etc. – toate sunt amănunte ale descrierii ce subliniază neobișnuitul acestui loc).

Deschiderea ușii albe echivalează, totodată, pentru Egor, cu deschiderea unei uși interioare, către o încăpere a sinelui dominată de spaime ancestrale, precum teama de irațional, de necunoscut, dezgropată din străfundurile conștiinței sale de evenimentele de la conac. Momentul anticipează cea dintâi călătorie onirică a lui Egor și cea dintâi întâlnire cu Christina – episod ce merită analizat mai în detaliu. Primul semnal că avem de-a face totodată cu un proces al sondării inconștientului este alunecarea în vis, ca sub efectul unei stranii hipnoze: deși încearcă să rămână treaz, Egor adoarme și se trezește în salonul plin de siluete elegante; imediat se aude “o melodie veche, de o melancolică veselie, care se revărsa odată cu amintiri turburi, care țineau mai mult de copilărie și de vise decât de întâmplări”.

Apoi, în spaima sa de Christina, străbate în fugă un coridor și deschide “cea dintâi ușă pe care o întâlni”, gest care îl readuce în odaia lui, spațiu ce suferă o de-familiarizare inexplicabilă pentru personaj: “toate lucrurile erau acolo … Și, totuși, ce ciudată lumină adunau laolaltă toate aceste lucruri risipite în cameră… Parcă ar fi fost privite prin oglindă.”

Aflându-se încă pe teritoriul visului, spațiu intermediar, Egor percepe realitatea răsturnat, invers, ca pe o imagine în oglindă. Totodată, Christina îi vorbește despre treptele spaimei, care pot fi mult mai adânci – simbol cu valență dublă, treptele sugerează fie un sens catabasic, fie unul ascensional; ele coboară în pivniță sau urcă în pod, sunt fie liniștitoare, fie amenințătoare. Coborârea pe treptele spaimei, către teritoriul temerilor cele mai adânci ale ființei, presupune o confruntare cu limita, rezolvată în finalul textului prin incendierea simbolică și ritualică a casei blestemate.

Andreea Răsuceanu este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text și imagine, în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii și Facultatea de Litere a Universității București, secția română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză și prefețe. Este autoarea cărții Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităților ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România și la Marile Premii Prometheus, secțiunea Opera Prima.