Va fi 2013 anul despărțirii de teama de a trăi, nu de a muri?

România nu a fost guvernată în ultimii trei ani nici de Boc, nici de Ungureanu, nici de Ponta și cu atât mai puțin de Băsescu. România a fost guvernată de frică. Nu că lumea ar fi guvernată altfel, nu că majorității oamenilor de pe planetă nu le-ar fi frică de moarte.

Frica a dominat omenirea mereu și de aceea a ajuns și religie pentru unele culturi, cu accente suave uneori: “Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Solomon).

Nu ne vom despărți niciodată de astfel de temeri, nu vom avea alte însușiri, pentru că teama a împins lumea înainte. Revine însă o teamă trecută. Teama de ziua de ieri și de ziua de mâine care deja a trecut.

Frica de viață. Frica de a trăi, nu de a muri.

Când un taximetrist din Tecuci mi-a spus că în orașelul acela de provincie – unde în vremea copilăriei mele mama ne ducea să ne cumpere pantofi de Paști (la Magazinul Universal) – “s-a deschis” hipermarketul Kauflaund nu mi-a venit să cred. Înseamnă că lucrurile merg…

Nu, nu merg. Singurul lucru care s-a schimbat în gara din Tecuci, față de acum 20 de ani, este un bancomat al BCR plasat chiar in sala de așteptare. Și un automat de cafea. În rest, poti face pipi pe peronul gării, de vreme ce toaleta cu weceuri turcești care nu s-a schimbat de când aveam eu cinci-șase ani este închisă după lăsarea nopții.

Si, totuși, chiar fără multe schimbări pe care eu nu le văd ceva s-a schimbat în Tecuci. Casele arată mai bine și străzile.

Taximetristul de care vorbeam este sceptic: nu ne va merge mai bine!. Dar de bine, de rău, mai pescuiește pe ici pe colo câte un rătăcit ca mine.

În satele moarte de pe lângă Tecuci, fatalitatea e la ea acasă. Dar pare că oamenii nu s-au născut într-o karma rea. Teama nu domnește aici decât în ziua în care poștașul aduce pensia. Dacă nu vine…

Aici nu domnește decât frica de moarte.

Frica de viață e dincolo. În orașele vii.

Pe Felicia, o fată din Focșani, cam de 30 de ani, am întâlnit-o într-un tren. Lucrează la Londra, a terminat Conservatorul, mai cântă uneori, dar job-ul ei, sau unul dintre ele, e colosal: face piane.

Frica ei față de ziua de mâine care a trecut deja este mai mică decât a multora cu care vorbesc de aici. Iar umorul ei e fără egal pentru o fată care merge într-un oraș fără perspective, unde frate-su, fan Jim Morrison în tinerețe, e un “blazat”, iar cumnată-sa o “muzegrafă”.

“M-au angajat pentru că eram blondă, adică de-a lor!”

De unde vine seninul ăsta?

Dintr-o anume liniște față de ziua de mâine care a trecut deja. Chiar dacă e cumplit de grea ziua de azi.

Și în Marea Britanie se strânge punga, salariile nu mai sunt cum au fost. Dar o doză de optimism a rămas.

Anul 2013 trebuie să fie pentru România anul uitării fricii zilei de mâine care a trecut deja.

Votul acesta uluitor din 9 decembrie pentru noua putere de la București asta a cerut. Nu o minune, ci o sperantă.

Avem nevoie mai mult decât în alte dăți de o primăvară timpurie.