Vacanțe filocalice (I)/ de Gabriel Pătrașcu

Gabriel Pătrașcu s-a născut pe 26 martie 1973, la Constanța. Este absolvent al Facultății de Drept a Universității din București în 1997. Din anul 2001 este notar public. A debutat în 1996 cu o povestire SF în revista Anticipația.

Volumul de proză scurtă Vacanțe filocalice este câștigătorul Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească, ediția 2015.

Este evident. Proza scurtă revine în forță după anii de supremație a romanului.

Această carte nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Pătrașcu, cea mai originală și spirituală  călăuză pe care orice turist împătimit și-ar dori-o.

Impresiile sale de călătorie, pline de prospețime și umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore și privilegiază privirea genuină, fără idei preconcepute, care, însă, ascunde o profundă cunoaștere a culturii și civilizației sacre, dar și  laice.

Vacanțele filocalice ale lui Gabriel Pătrașcu au darul de a descătușa hohote de râs homeric și de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar începutul.

Es Madrid Es Navidad

Toată lumea mă bătea la cap să mă căsătoresc, să fac copii și să-mi renovez apartamentul. Chiar și bolnavă de Alzheimer bunică-mea era preocupată de lipsa moștenitorilor mei. Nu mai știa ce înseamnă banii sau câți ani avea, dar știa clar că nu am urmași. Chestia asta o rodea. Până la urmă am făcut o concesie societății și mi-am renovat apartamentul. Am renunțat la mobila veche de patruzeci de ani chiar înainte să devină vintage și să valoreze mai mult decât apartamentul în sine. Am trecut de la linoleum la parchet și de la geamuri care zăngăneau la cea mai palidă adiere de vânt la termopane imuabile. Am renunțat la toate cărțile și am aruncat cele două tablouri pictate de taică-miu care atârnau de secole în sufragerie, unul deasupra canapelei în care mi-am pierdut virginitatea, înfățișând un peisaj de țară cu un drum șerpuind stingher printre copaci, iar celălalt deasupra unei vitrine plină cândva cu pahare și bibelouri, transformată de mine în depozit pentru colecția BPT, înfățișând câțiva naufragiați disperați agățați de un catarg printre valurile furioase ale mării, o copie înduioșătoare după Aivazovski. Am aruncat și canapeaua gloduroasă cu denivelări adaptate conformației mele anatomice, în care dormeam somnul drepților cu o bucoavnă în mână, cu ochelarii pe nas și cu cele patru becuri de 100 W fiecare ale lustrei arzând ca focul sfânt din Muntele Sinai.

Bunică-mea a murit la 90 de ani, dar pregătirile ei pentru acest eveniment au început cu cel puțin 40 de ani înainte. Bunică-miu a ieșit la pensie în 1954 și de atunci nu a făcut altceva decât să aștepte să moară, treabă care s-a întâmplat abia în 1993. A traversat ca pensionar comunismul, revoluția furată și capitalismul sălbatic. Cred că a murit exact atunci când ăia de la pensii se resemnaseră cu ideea că trebuie să-i plătească veșnic o sumă de bani. Cu o asemenea ascendență nu e de mirare că mi-am început pregătirile de moarte pe la 20 de ani. În cele mai frumoase vise ale mele atingeam 26 de ani. Faptul că am ajuns la 40 a fost o surpriză totală. Văzând că nu mai mor mi-am zis că n-ar fi rău să-mi renovez totuși apartamentul. Dar asta nu mi-a băgat idei tâmpite în cap. În ciuda faptului că vara stau pe un colțar șucar, sub un tapet nemțesc înfățișând un câmp de bambus sau ceva de genul ăsta și cu o mișcare lejeră pornesc aerul condiționat Daikin, tot mai sunt convins că o să întind copita în scurtă vreme.

Toate operațiunile astea cu aruncatul obiectelor, cu renovarea, cu alegerea culorii gresiei și a mărcii chiuvetelor și dușului, îndreptarea pereților, șlefuirea cu șmirghel sub lumina unui proiector, vopsirea caloriferelor, aplicarea nenumăratelor straturi de amorse, implantarea spoturilor precum și discuțiile interminabile despre lățimea patului din dormitor m-au marcat atât de profund, încât la finalul anului am plecat la Madrid să-mi spăl creierul, convins fiind că am făcut greșeala vieții mele nemutându-mă cu chirie.

Madridul m-a primit cu brațele și cu sticlele deschise, iar partea a doua mi-a plăcut cel mai mult, în ciuda faptului că m-am lăsat de băut. Când o să mă hotărăsc să mă sinucid prin intoxicație etanolică, Madridul o să fie în capul listei ca loc de desfășurare a evenimentului. Prima oară m-am lăsat de băut la 15 ani ca urmare a unei beții crâncene. Mi-a fost atât de rău încât am crezut că nu mai am ficat. Maică-mea nu știa ce e cu mine. Nu pricepea. I-am zis că mi s-a făcut rău de la niște alune. Ale dracu’ alune erau râncede. Nu după multă vreme m-am apucat din nou de băut, sub influența nefastă a lecturilor din Sienkiewicz. Niciodată nu o să pricep de ce părinții insistă atât de mult ca loazele lor să citească. Cele mai mari prostii din cărți le-am învățat. Eram la ora de rezistența materialelor și un coleg a scos o sticlă de vin de un litru. Era tare mândru de vinul lui făcut din sfânta boltă. Următoarea greșeală pe care a făcut-o a fost să ne dea să gustăm. Cu Pan Zagloba în fața ochilor dând pe gât un chiup de mied sub privirile admirative ale pălmașilor în Prin foc și sabie, am înșfăcat sticla și am băut aproape tot vinul dintr-o suflare. Am lăsat doar un pic pe fund, de politețe. Bunicel, am zis eu, ștergându-mă la gură cu mâneca halatului albastru murdar de ulei și de alte chestii, să mai aduci. Tipul și-a recuperat sticla profund jignit. A băut el restul ăla de 5 mililitri, după care a aruncat sticla la gunoi. Nu a mai adus niciodată nimic. După aia m-am tot lăsat și m-am tot apucat de băut. La Madrid m-am apucat din nou. Vin, bere, cidru, coniac, whisky. Era imposibil altfel. În orice cârciumă intram, și absolut la orice oră, erau cetățeni care trăgeau vârtos. Lumea stătea în picioare, umăr la umăr și bea cu o sete de nestăvilit. Bărbați și femei, cot la cot, fără deosebire și fără figuri. Vorbea fiecare cu fiecare și bea fiecare cu toată lumea. Habar n-am care este speranța de viață a madrilenilor, dar, dacă ea depășește 50 de ani, înseamnă că au dezvoltat un ficat secundar care se ocupă numai de alcool și îl transformă în endorfine ceea ce până la urmă nici nu este o idee tocmai rea.

Primul contact cu Madridul mi-a creat convingerea fermă că nu o să-mi recuperez niciodată bagajele din măruntaiele monstruosului Terminal 4 al Aeroportului Barajas. Am mers kilometri, am urcat și am coborât zeci, sute de trepte, am luat lifturi și tocmai când credeam că o să pun labele pe geanta mea răpciugoasă maro, cumpărată cu un deceniu în urmă de la Mega, a trebuit să mă urc într-un tren. Acolo i-am pus cruce. E adevărat că am înfruntat o organizare de tip latin, în care atributul fundamental al serviciilor oferite îl constituie frescele de pe ziduri, de înaltă ținută artistică de altfel, dar în cele din urmă am ieșit victorios cu geanta maro în brațe purtată cu grijă în metroul către Nuevos Ministerios. De la bun început m-am simțit ca acasă. Metroul era murdar, aglomerat, iar oamenii cam șleampeți și cu figurile celor preocupați de ce o să pună mâine pe masă. Dar în scurtă vreme am întâmpinat o problemă aproape insurmontabilă. Am tras la un hotel de lângă Mercado Barcelo. În ciuda faptului că era de patru stele nu avea papuci în cameră. Maia a fost distrusă. Ce hotel e ăsta a întrebat ea în timp ce se învârtea nervoasă între fereastră și ușa de la baie. Uite de la chestiuni din astea minuscule se strică cele mai frumoase momente. Cum a pățit moș Grigore când a pus labele pe blonda aia țeapănă și plină de cașcaval. A dus-o la Soleta. Ea și-a luat un filet mignon din care a ciugulit ca o căprioară. El și-a luat o vacă Stroganoff pe care a stropit-o cu vreo trei sute de votcă Kutuzov. Mai înainte băuse cu mine la Ozana vreo trei-patru sute de brandy Bis. După ce au terminat acolo au coborât pe plaja de la Modern, că tot era alături. Noapte, stele, valuri. Deodată, s-a năpustit romantismul peste Grigore și a înhățat-o pe blondă. A trântit-o pe nisip și i-a aplicat o ventuză. De fapt, nici nu a apucat să-i vâre bine limba în gură că a făcut explozie cocteilul de votcă Kutuzov și brandy Bis. Cu o ultimă resursă de luciditate, s-a desprins din brațele blondei care nu voia să-i dea drumul cu nici un chip și a direcționat explozia către nisip, cel puțin după spusele lui. Cert este că relația lui cu blonda s-a terminat exact în clipa în care trebuia să înceapă. În clipa aia nu mai vedeam nici clădirile burgheze elegante, nici promisiunea pofticioasă a Mercado-ului, nici cafenelele cu bocadillo de Iberico, empanadas de ton și ciocolată caldă, vedeam doar parchetul alb lipsit de covor și de papuci. Și n-are nici covor, a zis Maia, eu cum merg pe aici, ăia din Istanbul aveau papuci. Și aveau și fierbător pentru ceai, am întărâtat-o eu. A aruncat o privire scurtă spre colțul unde trona un fotoliu roșu zbanghiu și futurist, sub un lampadar futurist, unde ar fi fost loc suficient pentru un cuptor electric și trei fierbătoare, dar unde nu se afla nimic în afară de haina mea aruncată neglijent. Cred că mai ales imaginea fularului măturând cu râvnă parchetul a scos-o din minți. S-a refugiat în baie de unde s-a auzit apa curgând cu violența cascadei Niagara însoțită de o serie destul de lungă de imprecații greu de identificat. După aia am ieșit să căutăm papuci. Nici nu am dat colțul bine că am nimerit peste un magazin chinezesc plin de ciurucuri. Dar nici ăștia nu aveau papuci. Așa că am luat niște converși. Ne-am întors la hotel să lăsăm cutiile. Înainte de plecarea din patrie am consultat pe internet zeci de site-uri cu starea vremii. Toți, dar absolut toți, ziceau că la Madrid erau 16 grade. Chiar și în patrie erau 15 grade. Nu știu cum se face, dar s-au înșelat toți. Eu ca eu, dar Maia era vânătă de frig. Ne-am întors la chinezi să luăm un pulover. După aia din nou la hotel. Apoi s-a ajuns la concluzia că nici cu pulover nu era bine. Trei magazine mai încolo am găsit o haină albastră cu glugă, îmblănită, numai bună pentru 16 grade. Am luat-o și pe ea și iar ne-am întors la hotel. În mai puțin de o oră ne-am întors la hotel și am plecat de la hotel de vreo patru ori cărând diferite cutii și sacoșe pentru că mi-a venit ideea să iau o sticlă de apă și, dacă tot am ajuns la alimentara de lângă hotel, am luat și portocale, mandarine, mere, jamon, brânză, pâine și biscuiți digestivi într-o cutie mare care a aterizat lângă fotoliul futurist și a rămas intactă, moștenire cameristei de culoare care dădea buzna peste noi în fiecare dimineață, în ciuda plăcuței cu DO NOT DISTURB pe care o agățam cu încăpățânare de mânerul ușii. După astfel de eforturi epopeice, am depășit zona magazinelor și am ieșit în Gran Via, nu înainte de a trece prin fața altui negoț chinezesc unde atârnau în stradă vreo 50 de perechi de papuci. Toată agitația asta mercantilă îmi crease o poftă de mâncare colosală așa că mi-am stricat dieta de supă de legume și pilaf de hrișcă, mei și bulgur, cu două felii de pizza dreptunghiulare și fierbinți, crocante, cu brânză și trufe pe care le-am înfulecat sub pancarta cu Es Madrid Es Navidad care trona deasupra străzii, de la magazinul „Oysho” până la alt negoț de chinezi din vitrina căruia se hlizeau niște urși roz din pluș și cel puțin 32 de pisici metalice, care ne făceau cu mâna vesele și bine dispuse. Toată după-amiaza mi-am petrecut-o la „Oysho”. Era un magazin mare, cu două etaje, așezat pe un colț, cu ferestre gigantice care ofereau o deschidere panoramică spre Gran Via, spre turmele de cetățeni care se înghesuiau într-un șir neîntrerupt pe ambele trotuare, spre magazine, cârciumi, cinematografe și muzee ale jamon-ului tapetate cu pulpe de porc pe fiecare centimetru pătrat. La etajul doi am descoperit un scaun stingher cu vedere spre scara răsucită pe care tot urcau și coborau cliente. Din difuzoarele ascunse prin pereți se revărsa un swing zglobiu cu nuanțe de zurgălăi. M-am lăsat cuprins de spiritul Crăciunului și am ațipit câtă vreme Maia proba câteva rafturi de pulovere și pijamale.

Pot să spun cu mâna pe inimă că mi-au plăcut madrilenele. Nu că ar fi fost cine știe ce frumuseți. Nici vorbă. Mi-au plăcut pentru că erau relaxate, fără complexe, dornice de viață, cu ochii lipicioși, bețive într-un mod care făcea ca beția să pară o virtute, elegante fără să fie ostentative, frumoase fără să aștepte ceremonia de încoronare, comunicative și modeste.

(va urma)

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească