Valter Roman si Revolutia ungara

Editura Fundatiei Pro pregateste pentru tipar editia a doua, revazuta si adaugita a cartii semnate de Petre Roman Libertatea ca datorie. Noua editie cuprinde mai multe capitole inedite: un fragment de jurnal din lunile aprilie – iunie 1991, o scrisoare a lui Nicholas Georgescu Roegen, un schimb de scrisori Petre Roman – Petru Cretia si un text despre Valter Roman si Revolutia din Ungaria, care ofera informatii inedite.

Valter Roman, tatal meu, a fost, ca om, marcat toata existenta lui de ceea ce a trait in timpul Revolutiei din Ungaria, in toamna anului 1956.

Imi amintesc de momentul in care, cu o zi inainte de a suferi acea operatie “chirurgicala de plamani” care avea sa se dovedeasca fatala, mi-a explicat care considera ca au fost motivele care i-au determinat pe liderii comunistilor romani sa-l trimita in Ungaria, in toiul crizei.

Mai intai, ii cunostea personal pe majoritatea actorilor importanti, incepand cu Matyas Rakosi, un dictator sangeros despre care avea o impresie mizerabila. Ostilitatea maghiarilor fata de el si fata de succesorul sau, Ernö Gerö, avea sa aiba un impact important in declansarea revolutiei. Initial nu a fost o revolta anticomunista, ci una indreptata impotriva dictaturii de stil rakosist.

Pe Rakosi, tata il cunoscuse la Moscova unde, dealtfel, s-a imprietenit si cu Imre Nagy, cel care avea sa devina simbolul evenimentelor din 1956. Lucrau amandoi in cladirea Radioului din capitala sovietica de unde se transmiteau programele pentru Europa Rasariteana. Valter Roman se ocupa de emisiunile in limba romana (radio “Romania Libera”), iar Nagy lucra la redactia in limba maghiara. Se respectau si se apreciau reciproc.

Fata de Rakosi, in schimb, era extrem de critic. Ii reprosa indeosebi autoritarismul exacerbat si nu-i putea ierta faptul ca, in timpul exilului moscovit, a incercat, prin jocuri de culise, sa-l sensibilizeze pe Stalin sa acorde Ardealul Ungariei, dupa razboi. Tatal meu imi spunea ca a avut cu el ciocniri serioase pe aceasta tema. Mi-a povestit ca, la un moment dat, mai in gluma, mai in serios, Rakosi i-a spus: “Mai, Valtere, ai facut razboiul in Spania, esti mare militar, esti si mare inginer, vino in Ungaria, iar eu te fac vice-premier si ministru al Apararii”. Poate tocmai de aceea tatal meu nutrea o aversiune nedisimulata fata de acest om pe care il considera un barbar.

De asemenea, ii cunostea pe Janos Kadar si pe György Marosan. Cu acesta din urma era bun prieten, tatal meu spunandu-mi ca era un fost socialist, o persoana extraordinar de puternica, de curata si de curajoasa, care il ura de moarte pe Rakosi.

In al doilea rand, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dorit sa trimita pe cont propriu o delegatie la Budapesta, intrucat informatiile pe care le primea de acolo indicau ca, din pacate, revendicarile revolutionarilor, in principal indreptate impotriva sistemului stalinist instaurat de Rakosi, tindeau sa capete si nuante iredentiste, prin cereri si lozinci referitoare la anularea Tratatului de la Trianon. Deci, Dej era in mod indreptatit ingrijorat de ceea ce se petrecea acolo si, cunoscand foarte bine contributia deosebita a tatalui meu in privinta cauzei Ardealului romanesc, dar si faptul ca avusese o exceptionala cariera militara, a decis ca era persoana cea mai potrivita pentru o misiune la Budapesta. In plus, intr-un fel, Dej il salvase de la executie in iarna lui 1952/1953, in conditiile in care in celelalte tari de democratie populara voluntarii din Spania cazusera victime represiunii staliniste, iar el nu a procedat intr-o maniera similara. E posibil ca Dej sa fi fost ingrijorat si de o eventuala contagiune revolutionara pe teritoriul Romaniei, cu atat mai mult cu cat in mediile universitare, mai ales in Timisoara, aparusera unele semnale in acest sens.

A ajuns la Budapesta insotit de Aurel Malnasan, care era ministru adjunct de Externe, la 30 octombrie. Oficial, erau reprezentanti ai Crucii Rosii Romane si aduceau ajutoare umanitare. A putut astfel sa ajunga, in ciuda atmosferei tensionate din oras, la Parlament. Legitimatia Crucii Rosii i-a facilitat accesul in cladire, avand astfel posibilitatea sa se intalneasca si sa discute cu premierul Imre Nagy.

In acel moment, din cate imi amintesc din relatarea tatalui meu, exista o foarte puternica presiune asupra lui Nagy, din partea statelor socialiste, pentru ca el sa revina la o atitudine mai concilianta fata de Moscova si sa inceteze cu solicitarea vizand plecarea trupelor sovietice. Cand l-a vazut pe tatal meu, Imre Nagy l-a salutat deosebit de cordial si i-a spus ceva de genul: “Mai, Valtere, ma bucur foarte mult ca te vad, dar daca vii sa-mi spui aceleasi lucruri referitoare la Uniunea Sovietica, atunci de pe acum iti zic ca nu are rost sa discutam”. Chiar si Kadar, pe care tatal meu l-a intalnit de asemeni, sustinea o pozitie similara la acea data. Cateva zile mai tarziu, Kadar avea sa fuga insa in Uniunea Sovietica, de unde s-a intors, la 4 noiembrie 1956, impreuna cu trupele rusesti care au zdrobit revolutia maghiara.

Tatal meu a constatat ca Nagy era foarte hotarat in decizia pe care o luase fata de Moscova si ca nu era de acord cu o revenire a Ungariei la o linie de docilitate fata de Kremlin. Dar nu trebuie uitat ca Nagy era un comunist convins, chiar daca unul luminat, care vedea pentru tara lui un drum propriu in lagarul comunist. Intransigenta si lipsa lui de flexibilitate aveau sa-l coste, determinandu-i pe sovietici sa intervina militar. Daca ar fi fost mai maleabil, credea tata, poate ar fi putut sa salveze situatia, pentru ca se bucura de foarte multa simpatie in Ungaria, dar si in lumea comunista.

Valter Roman a incercat sa-l tempereze si sa-i explice ca, daca ar incerca un compromis cu sovieticii, poate ar evita o varsare de sange suplimentara si multe din realizarile Executivului sau ar fi fost pastrate, permitand existenta unei forme de socialism maghiar. El chiar s-a oferit sa depuna personal marturie despre crimele lui Rakosi si despre excesele sistemului de inspiratie stalinista pe care acesta il construise in Ungaria. “Eu, i-a spus Valter Roman, pot chiar sa marturisesc ca ceea ce vrei tu sa faci constituie calea normala de stabilizare a socialismului in Ungaria, pentru ca stiu ce om infernal a fost Rakosi”. Dar Imre Nagy era foarte categoric in optiunea lui.

Trebuie spus ca Valter Roman aprecia faptul ca, dintre toti membrii conducerii ungare, Imre Nagy era cel care avea o pozitie corecta fata de apartenenta Transilvaniei la statul roman si necesitatea bunei convientuiri intre romani si maghiari. Era, prin urmare, in interesul Romaniei ca Imre Nagy sa ramana in fruntea guvernului de la Budapesta.

In plus, tatal meu se afla sub impresia puternica a ceea ce vazuse pe strazile Budapestei. Cel mai mult l-a impresionat un tablou ingrozitor al radicalizarii pe care o atinsese revolta maghiara. Scena cea mai cumplita si care i s-a intiparit in memorie s-a desfasurat la gradinita de copii a activistilor de partid din Budapesta, unde revolutionarii au facut niste lucruri terifiante. Insurgentii maghiari spanzurasera de picioare, spintecasera cu cutitele si chiar macelarisera copii de cativa ani. Mi-a dezvaluit ca se petrecusera niste lucruri absolut abominabile. Mai mult, facuse chiar si fotografii pe care insa n-a vrut niciodata sa le arate public. A considerat ca acest gest ar lasa pe imaginea Ungariei o pata de nesters. Eu insumi am vazut candva cateva din aceste imagini, despre a caror soarta nu mai stiu nimic. Probabil, au fost predate autoritatilor.

Prin urmare, nu a existat o discutie in contradictoriu intre Valter Roman si Imre Nagy, chiar daca opiniile lor nu erau intru totul identice. Tata, aflat sub impresia puternica a discutiei si a ororilor vazute pe strazile Budapestei, s-a grabit sa revina la Bucuresti, pentru a-i povesti lui Dej impresiile sale si informatiile adunate in timpul misiunii.

Un aspect interesant pe care mi l-a dezvaluit este legat de felul in care a fost primit in tara. Ajuns la Oradea, a fost intampinat de Iosif Banc, prim-secretar al Comitetului regional de partid. Atunci s-a intamplat ceva extrem de curios. Desi acesta cunostea ca tata era asteptat de urgenta la Bucuresti, a refuzat sa-i ofere cel mai mic sprijin, inclusiv sa-i faciliteze o deplasare rapida de la Oradea in Capitala. Oricum, pana la urma a ajuns la Bucuresti, unde i-a relatat lui Dej cele constatate in Ungaria. Mai mult ca sigur, informatiile au ajuns, intr-un fel sau altul si la sovietici. Intre timp, situatia din Ungaria s-a deteriorat permanent. In acest context, Dej a fost de acord cu interventia militara a Armatei Rosii. Nikita Hrusciov l-a consultat personal in aceasta privinta.

Valter Roman a mai facut o calatorie la Budapesta, de data aceasta dupa sfarsitul revolutiei, in luna noiembrie, cand Dej s-a intalnit cu noua conducere maghiara reprezentata de Kadar .

In 1983, cand mi-a povestit despre toate acestea, el a insistat in repetate randuri asupra unui fapt pe care il consider extrem de important. S-a spus ulterior ca romanii ar fi jucat un rol in aducerea lui Nagy in detentie in tara noastra. A subliniat de cateva ori ca Romania nu este de vina pentru scoaterea lui Imre Nagy din Ungaria. “A fost o decizie luata peste capul nostru” – spunea tatal meu- “un acord realizat intre Kadar si sovietici”. Imre Nagy nu s-a aflat nici o clipa in custodie romaneasca, el fiind permanent sub cea mai stricta paza sovietica. Chiar si la Snagov, unde a stat o vreme, s-a aflat tot sub protectie sovietica.

Despre aceasta a doua vizita aminteste si György Marosan (care era dupa tata roman, il chema de fapt Morosan si “rupea” ceva romaneste), in memoriile sale.

Ulterior, din pacate, mai ales oameni interesati din Ungaria au sustinut ca Valter Roman l-ar fi convins in timpul acestei a doua vizite pe Imre Nagy sa paraseasca Ungaria, ceea ce nu este adevarat. Nici tatal meu si nici Romania nu au avut ceva de spus in privinta locului unde trebuia detinut Nagy sau a soartei sale ulterioare. Repet, lucrurile acestea au fost transate intre Kadar si sovietici, ca si simulacrul de proces de la Budapesta care a dus la executarea lui Imre Nagy.