Valurile pământului/ de Anuradha Roy

Orașul nostru are o istorie tainică, dezvăluită celor care trăiesc aici de cei care trăiesc de multă vreme aici. Ama îmi povestea zilnic și despre vii și despre morți. Îmi vorbea de Janaki, care locuia pe dealul vecin și făcea bhang și charas din canabisul sălbatic cules de pe versanții din jur. Tot atunci îmi povestea și despre domnișoara Lily, care, necăsătorită fiind, rămăsese grea cu judecătorul de la tribunalul local, cu patruzeci de ani în urmă. Când m-am dus la cimitirul creștin unde îngropasem cenușa lui Michael, am recunoscut pe pietrele de mormânt numele altor persoane despre care mi se spuseseră povești. În partea mai veche a cimitirului era înmormântat Charlie Darling, sub o piatră cu îngeri înaripați. A murit în 1912, de sifilis, după ce făcuse prea multe vizite la Lal Kurti, unde frumoasele din Kumaon își rotunjeau veniturile petrecând în compania soldaților staționați în cazarma din Ranikhet. Nedomolita Angelina se afla nițel mai încolo, sub o piatră cu trandafiri sculptați. Se dusese la spital pentru o intervenție chirurgicală minoră și nu s-a mai trezit din anestezie. Generalul, care avea acum nouăzeci de ani, o jelea de câteva decenii. Venea în fiecare săptămână la mormântul ei, însoțit de Bozo și, dacă se întâmpla să ne întâlnim acolo, mă ducea acasă în străvechiul lui Ambasador. Bozo stătea țeapăn pe scaunul din față și privea solemn drumul, în timp ce eu stăteam înghesuită pe bancheta din spate, într-un colț de unde îndepărtasem tot felul de obiecte lăsate acolo, între care multe lucruri pentru câine. Privit din spate, uriașul ciobănesc german era cu un cap mai înalt decât generalul care, după ce nici în floarea vârstei nu depășise înălțimea obligatorie cerută în armată – cinci picioare și cinci țoli – se sfrijea tot mai mult cu fiecare an. Se ținea drept, ca să pară măcar că are cele cinci picioare care îi mai rămăseseră din statura de altădată și, în timp ce conducea, fie fredona melodii din vechi musicaluri de la Hollywood, fie tuna și fulgera cu privire la anarhia care domnea în țară:

– Au să ne mănânce câinii, bombănea și imediat își cerea scuze față de Bozo: Nu e vorba de tine, băiete, nu, nicidecum. Tu ai domni cu o labă de fier… Și, fără pauză, mi se adresa: June Allyson, fetiță, ai cunoscut-o pe June Allyson? Nu, desigur… ești prea tânără…

Despre oamenii aceștia îi povesteam lui Veer într-o după-amiază când mă ajunsese din urmă, așa cum i se întâmpla adesea atunci când mă întorceam de la cimitir și scurtam drumul prin pădure, traversând pârâul ca să ajung la bazar și apoi la școală. Odată, când ajunsesem la o porțiune mai abruptă, unde bolovanii stăteau să se rostogolească la vale, mi-a întins mâna să mă ajute să trec. Luată prin surprindere, m-am prins de mâna lui, uitând că prin acel loc coboram singură în fiecare zi.

– Dar tu ce-mi povestești? Ai venit aici pe când erai copil și probabil știi toate bârfele. Himmat zice că pe vremea aceea casa era plină de lume venită să petreacă. Nu mi-l pot închipui pe Diwan Sahib dând petreceri. E o persoană atât de singuratică!

– Ei, altfel era atunci. El era un bărbat chipeș, înalt, puternic, umbla cu capul sus. Avea o aură de erou romantic. Se spunea că și-a pus viața în primejdie ca să-l salveze pe un localnic, vânător de tigri. Ai văzut cicatricea de pe obrazul stâng? Atunci a fost rănit, în lupta cu tigrul.

– Mie mi-a spus că s-a rănit în sârmă ghimpată, am zis.

– Nu mai spune! a făcut Veer. Ce ciudat, în tinerețe se lăuda cu rana asta. Poate că… în sfârșit, pe vremea aceea îi cam fugeau ochii după doamne. Să fi văzut cu cine umbla și cum îl adorau femeile… soții și fiice de ofițeri, plus doamnele din lumea bună, venite din Lucknow și Delhi ca să petreacă vara aici. Practic în fiecare an apărea cu altă femeie – întotdeauna foarte frumoasă – pe care o prezenta drept prietenă de familie, dar despre care știau cu toții că era favorita anului. Eu nu veneam decât în vacanță. Și el la fel, căci locuia în Surajgarh pe atunci și nu dădea pe aici decât vara. Călătorea în vagoane de clasa întâi – cele de tip vechi, le știi, numai lemn de tek și oglinzi aurite – și întotdeauna lua câinii cu el.

Știam despre câini fiindcă pe unul din pereți, deasupra căminului din salonul lui Diwan Sahib, văzusem o fotografie alb-negru a patru câini Golden retriever cu cozile stufoase și blana lucioasă, conturată de razele apusului ca de o aură albă. Lumina aceea îi preschimba în niște ființe eterice, cu urechi pleoștite și limbi de un cot. Unul din câini zâmbea fericit, cu ochii în sus, la Diwan Sahib, a cărui mână apărea într-un colț al fotografiei. Se mai vedea și o cizmă de călărie de cea mai bună calitate.

– Petreceri, băutură, aventuri amoroase, orchestră pe pajiște, cântăreți aduși din Benares, carne friptă încet la focuri de lemn, mașini manuale de făcut înghețată care era întotdeauna un pic sărată, povestea Veer. Nu avea timp pentru copiii neîngrijiți, pe care rudele și-i trimiteau de la una la alta ca să-i găzduiască pe timpul vacanțelor. Am fost nevoit să-mi port singur de grijă. Singurele dăți când manifesta oarecare interes față de mine erau cele când îi puneam întrebări despre viața în sălbăticie. Așa că născoceam o întrebare nouă în fiecare zi. De ce bate ciocănitoarea în trunchiul copacilor? Cum de izbutește coțofana să zboare cu o coadă atât de lungă? Unde se duc tigrii de pe dealurile din jur? Și atunci, timp ce cinci minute, era atent doar la mine, indiferent ce ar fi făcut. Câteodată imita glasurile animalelor – știi că se pricepea ca nimeni altul: triluri de păsări, urletul tigrului, mugetul cerbului. După aceea rămâneam iarăși singur, până când veneam cu altă întrebare. În rest nu făceam decât să mănânc, pregătindu-mă să fiu din nou grăsanul clasei când începea școala.

Am fost mirată de amărăciunea din vocea lui. Mi s-a părut și mai tras la față, sleit de durerea amintirilor. A întors capul, parcă nevrând să fiu martorul suferinței lui. Mi-am împletit degetele mâinilor și le-am ținut strâns la spate ca să nu mă las pradă dorinței de a-l lua pe el de mână. Când a întors din nou fața spre mine zâmbea și m-a întrebat ceva fără nici o legătură. Am discutat despre cât de greu e să stabilești o legătură de email și cât de imprevizibil era semnalul telefonului mobil. În ziua aceea n-am mai adus vorba despre Diwan Sahib.

Veer se mutase la Ranikhet. Era alpinist. Meseria lui era să-i conducă pe alții pe trasee montane și în ascensiuni. Voia să pună bazele unei firme de alpinism în oraș și era foarte ocupat: cumpăra aparate, computere, căuta un asistent. Când am văzut ce obiecte scumpe și sofisticate aducea de la Delhi m-a cuprins o milă nesfârșită față de Michael. El pleca prost echipat, înarmat doar cu puțin mai mult decât pasiunea lui pentru munte. Bocancii lui cu talpă groasă, cortul de plastic, canadiana impermeabilă al cărui fermoar fusese reparat de două ori, toate acele lucruri pe care le credeam invincibile atunci îmi păreau acum niște improvizații ieftine, care nu-i erau de nici un folos real. Nimic n-ar fi părut mai firesc decât să deschid discuția pe acest subiect cu Veer. Cu toate astea nu am putut spune un cuvânt. Diferența era prea dureroasă pentru mine, simțeam că l-aș trăda pe Michael dacă aș face o comparație.

Veer pleca des, uneori nu-l vedeam zile în șir. Până în după-amiaza aceea nu discutasem nimic personal. Însă de câte ori dădeam ochii cu el mă simțeam ca după cinci cești de cafea, băute una după alta. Aveam în mine un roi de albine care începeau pe dată să bâzâie înnebunite, izbindu-se una de alta. Eram incapabilă să stau nemișcată, chiar și când mă aflam la fabrică. Nu-mi găseam liniștea și nici n-aș fi putut spune exact din ce cauză. Îmi dădeam seama că vorbesc prea mult despre Veer, dar nu mă puteam stăpâni. Băgasem de seamă că, auzindu-mă, Diwan Sahib ridica din sprâncene, parcă vrând să spună: “Iar?”

Din Anuradha Roy, Valurile pământului, în pregătire la Editura Humanitas fiction, Colecția “Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu. Traducere și note de Irina Bojin.