Vampirul din Ropraz

Nascut in 1934, romancier, eseist si poet, castigator al Premiului Goncourt cu romanul L’Ogre (1937), Jacques Chessex este autorul unei opere importante: La Tete ouverte (1962), La Confession du pasteur Burg (1967), L’Imitation (1998), Monsieur (2001), Le Desir de Dieu (eseu, 2005) etc. Pornind de la un fapt real, Jacques Chessex scrie romanul fascinatiei criminale. Cine stie mai bine ca el sa spuna “murdaria salbatica”, singuratatea, fantasmele oamenilor, vina unei epoci? “In aceste sate pierdute, o fata este o stea care starneste nebunia.” In 1903, la Ropraz, in Haut-Jorat din cantonul Vaud, fiica judecatorului de pace moare la douazeci de ani din cauza meningitei. Intr-o dimineata, cineva gaseste capacul sicriului ridicat, iar corpul feciorelnic al Rosei profanat, partial devorat. Groaza. Satele vecine sunt inspaimantate, superstitiile dau navala, obsesia vampirilor ii cuprinde pe toti, incat se urmaresc intre ei, si totul se petrece in plina iarna. Apoi, la Carrouge si la Ferlens, au loc alte doua profanari. Trebuia gasit totusi un vinovat. Acesta va fi numitul Favez, un tanar ajutor de fermier, cu ochii rosii, surprins intr-un grajd intretinand raporturi sexuale cu animalele. Condamnat, inchis, supus unui tratament psihiatric, i se pierde urma in 1915.

Februarie 1903. Inceputul anului a fost geros. Sub zapada care nu s-a topit, satul pare si mai chircit, si mai uitat pe culmea biciuita de vanturi. De la 1 februarie ninge intruna. O zapada grea, apoasa, un cer plumburiu. Si satul – care de la o vreme avusese parte numai de belele. Drumuri troienite, friguri, mai multe vaci care au fatat anapoda si pe 17, intr-o marti, tanara Rosa, ca o floare, douazeci de ani, cu pielea alba, ochii mari, parul lung castaniu, moare de meningita la ferma tatalui ei, dl Emile Gillieron, judecator de pace si deputat in Consiliul Cantonal. Un om respectat, sever, intelept, generos. Are de toate, o gramada de pamant prin imprejurimi, iar frumusetea mladioasa a fiicei sale a iscat destule tulburari. Pe deasupra, canta ca un inger, se ingrijeste de bolnavi, de treburile bisericii din Mezieres… Oameni ca ei, mai rar, dupa cum se vede. Si care te pun pe ganduri in mijlocul urateniei, al viciilor, al zgarceniei generale.
Moartea Rosei i-a zdruncinat pe toti. La inmormantarea de joi, 19 februarie, s-au adunat o multime de oameni in cimitirul din Ropraz – veniti din sate indepartate, din orasele, din catune, din fermele risipite pe crestele pierdute. In caruta, calare, cu rachete care batatoresc zapada, atat de multi barbati si femei, cateva sute, incat, cu tot frigul, capela a stat cu usile deschise cat a tinut slujba, iar de la capela la cimitir cortegiul s-a scurs mai bine de o ora in dangatul necontenit al clopotului.
Vineri, 20, ninsoare si incremenire. Ai zice ca moartea Rosei si lunga ceremonie de la cimitir au amortit mintile si au afundat peisajul intr-o toropeala tacuta.

Dar iata ca a venit sambata, 21. Dis-de-dimineata, Francois Rod, care locuieste in sus de Ropraz, in locul numit La Rod, s-a gandit “sa faca lemne” in padurea catarata pe coasta la poalele careia se intinde cimitirul. Fecioru-sau Herman mana caruta grea cu boi, caruta laptarilor si a taietorilor de lemne. E sapte si jumatate. Locurile troienite se smulg incet din intuneric. Drumul Lemnelor Taiate trece chiar prin buza cimitirului. Cand ajunge in dreptul portii, Francois trage de haturi, ii striga feciorului sa-l astepte si intra in cimitir, unde vrea sa se reculeaga la mormantul Rosei. Nu face bine cativa pasi pe alee, ca Herman il aude racnind: groapa Rosei este deschisa si inauntru cosciugul e gol. Dupa saptezeci de ani, batranul Herman inca isi aminteste racnetul tatalui sau: “Ca si cum l-ar fi vazut pe necuratu?”, va zice el tremurand, cu ochii rosii, cu privirea inghetata de spaima in ciuda timpului scurs de atunci.
Pe capra carutei, Herman a incremenit, Francois iese impleticindu-se din curtea cimitirului, fara sa mai traga poarta dupa el, cade in zapada, se ridica, se poticneste si mai cade o data, isi face drum cu greu pana la hanul lui Cavin. Apar pe data Cavin, tusa Cavin si groparul Cosandey.
Se intorc la cimitir. S-a luminat de-a binelea, o lumina gretos de alba. In jurul gropii cascate se vad urme de pasi – toata zapada din jur e batatorita – si forma unui trup alungit; cativa metri mai incolo, un felinar pe jumatate ingropat in zapada.
Cosandey coboara in groapa. Capacul cosciugului, complet smuls si pus la loc in graba, lasa o crapatura ingusta in dreptul pieptului moartei. Cosandey isi vara mana:
– Nu mai are cap! urla si se prabuseste peste cosciug, ca taiat in doua.
Dupa ce il readuc in simtiri, groparul ramane de paza tremurand ca de friguri, iar ceilalti dau fuga la cafeneaua Cavin unde exista singurul telefon din sat. Urmeaza sa vina Dl. Gloor, judecator de pace la Mezieres, dl Judecator de instructie Blanchod si doi agenti de la Politia cantonala de Siguranta, care fac trei ore pana pe Jorat cu vechitura de tramvai prin care suiera vantul de pe linia Lausanne-Moudon. Ca sa mai castige timp, oamenii se duc sa-i astepte cu caruta cu boi la halta de la castelul Ussieres.
Si abia atunci lucrurile ies la iveala. De la Mezieres, unde au reusit sa-l gaseasca, vine si doctorul Delay. El da ordin sa fie ridicat capacul cosciugului. Cadavru violat. Urme de sperma, de saliva pe coapsele dezgolite ale victimei. Si mutilarea cea mai sangeroasa apare in toata grozavia ei.
Mana stanga a fost taiata si zace langa cadavru.
Pieptul, tocat cu lovituri de cutit, este macelarit de-a binelea. Sanii au fost taiati, mancati, morfoliti si apoi scuipati in pantecul despicat.
Capul, pe trei sferturi desprins de trunchi, a fost indesat la loc dupa ce in mai multe locuri – pe gat, pe obraji, la ureche – au fost aplicate muscaturi foarte precise si vizibile.
Un picior, dreptul, si coapsa dreapta sunt ciumpavite pana aproape de sex.
Sexul a fost decupat, scos, morfolit, mancat, resturi scuipate, par pubian, cartilagii au fost gasite in hatisurile de la Crochet, la doua sute de metri deasupra potcovariei.
Intestinele curg din sicriu. Inima a disparut.
Este clar ca dementul a scos trupul din groapa ca sa lucreze nestanjenit. Langa mormantul profanat s-au mai gasit o mana de par lung si doua balti mari de sange din care o parte a fost supta de zapada.
Odata savarsita teribila nevoie si indreptate urmele infruptarii bestiale, trupul tinerei martire a fost potrivit in sicriul pe care l-au coborat in groapa cascata.

Vampirul din Ropraz. Expresia este consacrata inca din a treia zi de catre Feuille d?Avis de Lausanne, in editia din 23 februarie.

Acest trist eveniment – se scrie in ziar – va avea in tara noastra un rasunet dureros. Nicicand istoria crimei nu a consemnat in Elvetia un act atat de abominabil. Se doreste neaparat, pentru linistea constiintei publice, ca vinovatul sa incapa pe mana justitiei si sa primeasca pedeapsa exemplara pe care o merita. Hienele au scuza foamei atunci cand dezgroapa cadavre. In ceea ce-l priveste pe acest josnic vampir, nu-i gasim nici o scuza.

Vampirul din Ropraz, violatorul, bautorul de sange de la Lemnele Taiate, liliacul cimitirelor de tara… Intregul cortegiu al lui Dracula alearga, galopeaza prin lume. Ecourile ajung in presa europeana si in cea americana. Din New York, din Massachusetts, din Boston si, cum altfel, din Anglia si Scotia, tari cu un puternic imaginar gotic, sosesc ziare in satul al carui cimitir de trista celebritate seamana spaima si rusinea pana hat departe. Ce impresie ciudata sa deschizi aceste ziare groase, venite din diverse colturi ale lumii si sa vezi titluri cu litere mari pe patru coloane pline de detalii infioratoare:
The Vampire of Ropraz
Curand, ancheta se poticneste si o ia pe cai gresite. Se indreapta mai intai catre Vucherens, satul vecin, unde traiesc fratii Caillet, indivizi suficient de implicati in omoruri, furturi, extorcare de bani si talharii ca sa devina suspecti. Cu sase ani mai inainte, Caillet-tatal, fiul mai mare si mama l-au omorat pe laptarul Budry la Ecoteaux; tatal si fiul au fost condamnati la inchisoare pe viata, iar mama, la trei ani pentru complicitate la omor. Tatal si mama au murit la scurt timp dupa ce au intrat in penitenciar. Or, aminteste La Feuille d?Avis de Lausanne din 23 februarie, printr-o coincidenta cel putin curioasa, Rosa Gillieron este fiica Dlui Emile Gillieron, presedintele juriului care a dat sentinta in procesul crimei de la Ecoteaux.

Razbunare? Vendeta deliranta a celor doi frati mai mici insetati de sange? Dar vampirul a actionat singur. Cei doi Caillet sunt depravati, violenti, dar nu debili mintali. Cu toate ca tocmai si-au cumparat din bazarul de la Mezieres felinare de acelasi model cu cel gasit la Ropraz. Si apoi, se stie, sunt maestri in manuirea cutitului. Unde erau in noaptea de joi, 20 spre 21? Sunt arestati, apoi pusi in libertate. Nevestele lor, alte poame, le-au oferit alibiuri.
Pana una-alta, zvonurile iau amploare. Ca si spaima. Oamenii se inarmeaza mai abitir, noaptea se baricadeaza in case, denunturile curg garla. Invidie, pizma, rafuieli vechi de cand lumea, pretendenti refuzati de Rosa sau de austerul ei tata, impricinati lezati in interesele lor de catre judecator, intriganti varati in politica si ofensati de cariera lui, singuratici, timizi, maniaci indragostiti sau obsedati de puritatea preafrumoasei fete… Se vantura numele unei alte notabilitati din Ropraz care, pentru ca face din cand in cand pe macelarul ambulant pe la unul si pe la altul, te poate duce cu gandul la cutite taioase si vinovate. Spintecator de porci si de prospaturi! In aer pluteste zvonul celor mai grave amenintari. O saptamana intreaga banuiala cade pe un student la Medicina care isi petrecuse cateva zile la Mezieres, cu familia, chiar la sfarsitul lui februarie. Pai, sigur, medicinistul, cu toate cursurile lor de disectie facute pe banii nostri!
Doua zile de interogatorii dure in cladirea Sigurantei nu duc la nimic. “E dat dracului”, va zice agentul Decosterd, care a condus interogatoriul. “Nu se lasa ei impresionati, doctorii astia tineri. In orice caz, pe asta nu-l scapam din ochi. Cica vrea sa se faca chirurg. Cu atat mai mult.”
O vreme, vampirul alearga de colo-colo. Este semnalat la Vucherens, la Ferlens, la Montpreveyres, apare intotdeauna noaptea, insala vigilenta paznicilor si mirosul cainilor, la fiecare trecere se catara la etaj unde doarme o fata sau o servitoare.
– Uitati-va, geamul e spart, scara era sprijinita aici…
– Dar nu i-a facut nimic fetei.
– Pentru ca s-a trezit la timp. Biata copila visa, deodata a inceput sa urle, atata am mai apucat, sa punem mana pe topor si sa dam fuga la etaj.
Oamenii se tem, se mira, pun intrebari.
– Nu a atins-o, nenorocitul, dar a fost aici, uitati-va, geamul e spart, pe jos sunt dare de apa de la zapada topita. Se vede ca s-a speriat de capatanile de usturoi si de crucifixul cu care dormea fata!
Caci peste tot oamenii si-au adus aminte de Cristos, uitat de pe vremea catolicismului. In toate satele, in catune, de rama ferestrelor, de cremone, de lespedea de deasupra intrarii, de balcoane, de garduri si chiar de usile dosnice ale pivnitelor atarna acum siraguri de usturoi si de iconite care au rostul sa-l sperie pe monstrul din Ropraz. Din nou crucile se inalta in tinutul protestant de unde fusesera alungate cu patru veacuri in urma. Pe dealuri, pe drumuri, taranii implanta din nou obiectul detestat de la Reforma incoace. Se teme vampirul de semnul lui Cristos? “Il mai opreste, oricum! Si am dezlegat si cainele.”
Pastorul Beranger si parohia de la Mezieres tolereaza aceste superstitii. “Cu vrajitoarele din Fribourg la doi pasi, cu toti magii si popii lor aici, la hotar, sunt obisnuit cu maimutarelile lor.” Beranger este hughenot. Un ostas al Domnului. Ca profesor de catehism al Rosei, a asistat la reconstituirea corpului cand a fost adus, pentru cateva ore, din cimitir in Sala Mare pentru a fi spalat si intregit. Si tot el, Beranger, a binecuvantat ramasitele pamantesti infasurate in alta rochie alba inainte de a fi ingropate din nou.
– Dar Doamna Beranger si fetita care va ajuta la gospodarie, nu va temeti, domnule pastor, ca o sa le atace monstrul? Probabil ca vrea sa se razbune pe domnia voastra care ati fost asa de bun cu Rosa…
– Cel care il iubeste pe Domnul nu are a se teme de duhurile intunericului, raspunde pastorul cu o voce tunatoare.
Si se urca pe capra carutei pe care o mana singur; noaptea se lasa, noaptea bantuita, huruitul rotilor se mai aude o vreme pe zapada inghetata de pe drumul din vale.

Ai zice ca primavara vampirul are si mai mult spor. Numai ce s-a descoperit la Carouge trupul torturat si scalpul Nadinei Jordan, ca a treia descoperire macabra ii nauceste din nou pe oamenii din Jorat.
De data asta, la Ferlens, un sat la est de Carouge, pe drumul lacului de la Bret. O tanara de douazeci si trei de ani a murit de ftizie si sotul ei, Jacques Beaupierre, ii respecta ultima dorinta: sa fie ingropata cu capul pe pernita de cauciuc care i-a mai usurat suferinta. O dorinta bizara, dar promisiunea este tinuta cu sfintenie si Justine Beaupierre este ingropata marti, 12 aprilie, cu capul asezat, in cosciug, pe obiectul absurd si folositor.
Mare este groaza lui Beaupierre cand se duce a doua zi dimineata la cimitir si, pe aleea care duce la mormantul sotiei lui, zareste pernita cu pricina, portocalie si cat se poate de vizibila in lumina diminetii!
Si aici mormantul se casca, deschis, cosciugul asijderea, rochia moartei e smulsa si sfasiata, pieptul tinerei femei e intepat cu un obiect ascutit, sanii au fost taiati si o parte din ei, mancati. Sperma uscata, urme de saliva, ca niste bale, va spune dupa aceea Jacques Beaupierre, in buric si in plica inghinala. O taietura precisa de-a curmezisul pantecului, pubisul si sexul au disparut. In tufele de merisor care marginesc groapa vor fi gasite fragmente din ele, morfolite si scuipate, fire de par, carne vie si cartilagii. Tot asa cum s-au gasit fragmente de sex si de par pubian in hatisurile de la Crochet, la Ropraz, dupa atentatul din februarie.
Ai zice ca vampirul din Ropraz s-a fixat pe un tip de femeie, mereu acelasi si ca isi alege cu mult inainte victima. Dar cum de afla? Cum stie el ca o femeie subtirica, cu parul negru se zbate in agonie si unde anume? Are lista bolnavelor tinere in faza terminala din toate dispensarele, sanatoriile, lazaretele sau azilurile din regiune? Sa aiba oare un complice in spitalul de la Moudon? Si programul inmormantarilor: cum stie cu precizie ziua si ora cand va fi ingropata cutare moarta tanara din cutare sat?
Banuielile se indreapta spre dascalii de la biserici, spre gropari, iar cel de la Ferlens, mos Cordey, este luat la intrebari. Norocul lui cu bautura, mare-i Dumnezeu! La ora crimei Beaupierre, Jeremie Cordey era inca beat mort gratie bacsisurilor incasate in ajun.
Justine Beaupierre este ingropata la loc. Alta rochie noua pentru trupul macelarit, iarasi pastorul Beranger care nu se sfieste sa compare aceste evenimente de groaza cu cele Zece Plagi ale Egiptului, cu pedeapsa asteptata de Sodoma si Gomora.

Pe numele lui intreg, Charles-Augustin Favez, nenorocitul are douazeci si unu de ani, dar pare de doua ori pe atata, un trup bizar, o figura piezisa, e alcoolic, vicios, taciturn. Si isi face de lucru cu animalele noastre! Nu cumva da tarcoale prin cimitire? Si daca Favez este vinovatul, Favez la mormantul Rosei si tot el la Carouge si la Ferlens? Bineinteles ca el este, Favez sadicul. Favez, monstrul. In lipsa de victime omenesti, strapunge vacile si junicile, asteptand sa-si vare coltii in femei moarte de tinere. Sau, mai stii, in cele vii. Micute prepelite blande, caldute, in somnul lor nevinovat de scolarite, de eleve la cursul de catehism, de tinere mame, pe care sa se tarasca, de care sa-si frece botul scarbavnic.
In dimineata asta de joi, pe 14 mai, din Jorat si de mai departe, din toata tara se ridica un strigat, unul singur: “L-au prins pe vampir! El e vampirul!” Da, el este, mai rau ca lupul, ca ursul coborat din legende, care a pangarit trupurile celor trei moarte de la Ropraz, Carouge si Ferlens, care ne-a terorizat, pe el trebuie sa-l judecam, pentru el trebuie restabilita pedeapsa cu moartea. In dimineata cu pricina, in sate si catune, peste tot se vorbeste de pedeapsa capitala, chiar daca fusese abolita cu treizeci si sase de ani in urma. Pentru o intreaga populatie, doar pedeapsa cu moartea era pe potriva unor astfel de grozavii.
Dar cine este el, acest amant al moartelor, acest violator de vaci, autorul atator crime ingrozitoare?
Charles-Augustin Favez s-a nascut la Syens, un mic sat situat intre Moudon si Mezieres, la 2 noiembrie 1882, intr-un mediu defavorizat in care alcoolul, incestul si analfabetismul sunt plagi atavice. La trei ani, Charles-Augustin este scos din mocirla familiei lui, incredintat unui cuplu care abuzeaza de el, dupa care Asistenta publica il plaseaza intr-o familie de negustori din Mezieres, familia Chappuis, care incearca sa-l creasca cinstit, il pune la mici treburi in magazin si il da la scoala.
Charles-Augustin este foarte robust, mai dezvoltat decat baietii de varsta lui, face crize de furie. Nu prea are relatii cu colegii, fuge de fete, vorbeste asa de putin, ca ai zice ca e mut. In raportul pe care il intocmeste la vizita medicala anuala din iunie 1892, Charles-Augustin are zece ani, doctorul Delay scrie ca elevul Favez este prea dezvoltat pentru varsta lui, extrem de palid si ca are ochii rosii “ca si cum l-ar supara lumina zilei”. Nota aceasta va fi citita la proces.
Charles-Augustin are “absente” care ii sterg din memorie anumite fapte sau acte care au fost exercitate asupra lui sau pe care le-a comis el insusi. Se pare ca si-a cultivat aceste absente pentru a se proteja de unele suferinte grave din copilarie, cum ar fi foamea si relele tratamente indurate inainte de a ajunge la familia Chappuis. In chestiunile care ne intereseaza, spune ca nu-si aminteste de nici un act pervers recent, pe care sa-l fi comis in nici unul dintre cimitirele citate.
Se face vorbire, inca de la varsta de cincisprezece ani, de o aplecare spre bautura, deoarece inghite orice bautura alcoolica pe care o gaseste, mai cu seama sambata, cand umbla prin cafenele si prin locurile unde se danseaza, pe la balciuri si alte sarbatori unde se imbata. De nenumarate ori e adunat de pe jos la ora inchiderii si aruncat in fata usii magazinului Chappuis de pe Strada Mare, oferind un spectacol care ii ingrozeste pe trecatori.
La saisprezece ani, este dat afara de la catehism pentru ca fura cincizeci de centime din haina unui coleg la vestiarul bisericii. Coincidenta interesanta: la scoala si la catehism a fost in aceeasi clasa cu Rosa Gillieron de care s-a tinut departe, intimidat, dar in raportul invatatorului citim ca “nu contenea sa o priveasca si sa se tina dupa ea pe strada in ciuda prezentei tatalui fetei”.
Intre Charles-Augustin Favez si Rosa Gillieron nu e decat un an diferenta: 1882 si 1883. Copiii beneficiaza de “aceeasi” scolarizare intr-o tara in care instructiunea publica este obligatorie pentru toti. E ciudat sa si-o inchipui pe fetita pura asezata in prima banca, concentrata cu toata nevinovatia la ce spune invatatorul si, in spatele clasei, pe vampirul Favez care o pandeste si se gandeste deja cum o va injunghia si inghiti.
Din volumul in curs de aparitie la Editura ART, in traducerea Luminitei Braileanu, colectia Desenul din covor