Vârstele jocului. StradaCetății (III)/ de Claudiu M. Florian

Fugara aducere-aminte e alungată de zornăitul sățios din cutia mare de tablă din mâinile Bunicii, în care odinioară a fost lapte praf și care acum e ciupită de puncte minuscule de rugină și plină cu biscuiți făcuți în casă, din cei rotunzi cu miere, cât nasturii de palton. Belșugul de mâncare e strâns de pe masă și dus alături, în cămară. E vremea prăjiturilor. Nu sunt rare dățile când Bunica face prăjituri, însă de Crăciun te poți aștepta mereu de la ea la lucruri deosebite.

Reintru în odaia cu brad, mă apropii din nou de el și constat că și anul ăsta l-am pierdut pe Moș Crăciun. A fost. A lăsat ceva și a plecat. Sub copac a apărut un pachețel învelit în hârtie aspră și mov, legată cu sfoară albă. Am voie să-l ating, să-l înșfac și să-l desfac. În dreapta mea Bunica și Bunicul surâd. Par să nu-și facă de fel gânduri despre cum și când s-a strecurat la noi în casă un străin, fie el și Moș Crăciun. Altminteri e cu totul altfel: altminteri e mereu vorba ca poarta către stradă să fie încuiată, nu cumva să se strecoare înăuntru vreun țigan să fure ceva. Moș Crăciun, deși se pricepe să se strecoare până la noi, nu fură nimic, ci de fiecare dată aduce.

Hârtia mov ascunde o cutie de carton colorată, care la rândul ei acoperă o hârtie foșnitoare, de data asta albă, iar hârtia cea subțire, în cele din urmă, învelește o mașină. O mașină neagră, aproape adevărată. Ce-i lipsește e să fie de fier în loc de tablă și îndeajuns de mică spre a încăpea în buzunarul de la pantaloni. Plastic n-are – asta e bine! E o mașină deschisă, fără capotă, mare de-o palmă, cu un parbriz din – totuși – plastic, lucios și transparent. Din bancheta din față răsar, de la piept în sus, două jumătăți de figurine din cauciuc, ambele cu brațe boante și întinse înainte, în vreme ce doar una din ele atinge volanul. Hainele, părul și chipul le sunt pictate pe capetele moi din gumă, iar ochii sunt înguști și alungiți către tâmple.

– Ăștia-s chineji – face Bunicul cu ochi de cunoscător și conchide: Asta-i mașină din China. – Cu un surâs constată: De la poporul-frate chinez! – Pe urmă silabisește de pe cutie: Ma-de în China. Uite, zice-aci. Trebe că-i pe englezește.

Asta e bine. Nu-i rău! Un cadou de la Moș Crăciun solid, pipăibil, nou-nouț. Are și motor cu care, dacă-i dai elan cu mâna, periind frenetic podeaua de câteva ori cu roțile-i cauciucate, merge singur cale de vreo doi-trei pași, înainte de a încetini treptat și a rămâne locului. Doar că: atât de mare și din China – pe unde vine asta? Moș-Crăciun vine din China? Încă și cu doi chinezi din cauciuc, unul cu mâinile întinse caraghios și fără sens, de parcă ar fi legate. Nu, hotărât lucru: cu așa ceva n-o să impresionez pe nici unul dintre proprietarii din vecini ai unei mașinuțe din fier adevărate. Asta nu e bine. Nu-i bine deloc.

Pentru a face mai atractivă și mai convingătoare mașina mea cea nouă din tablă, încerc să scap de cei doi chinezi. Mașinuțele adevărate, din fier, ale celorlalți băieți de la noi de pe stradă sunt mai grozave și pentru că nu au chinezi înăuntru. O mașinuță adevărată, faină, americană, trebuie să fie Dingermania. Unde mai pui că, fie el din cauciuc sau aievea, un șofer nu face decât să-și conducă mașina. Însă la noi unul ca ăsta nu are ce căuta. În mâinile noastre o mașină fără șofer e ceva pasionant: imprevizibilă, bună la toate și în stare de orice! Pentru că la o adică suntem noi cei care conducem. Iar cine lasă asta pe seama șoferilor chinezi din cauciuc nu poate pretinde pe stradă considerație din partea celorlalți.

La smulgerea cam anevoioasă a primului pasager, în locul lui pe banchetă se cască o gaură mare și rotundă. Amintește de o budă. Sau mai degrabă de trapa deschisă a unui tanc deghizat în mașină fără capotă. Mai bine așa. Cu o astfel de poveste poți ieși în lume – dacă le-o explici celorlalți cum trebuie.

Bunica și Bunicul par să aibă în clipa de față alte griji decât prezența celor doi chinezi ai mei. În schimbul lor potolit de cuvinte îi preocupă mai degrabă lipsa celor doi părinți.

– Oare cum o să iasă la ei? – întreabă Bunica domol, și eu nu am habar ce vrea să spună. Nici nu trebuie, pentru că tocmai am reușit să-l extrag din mașină pe cel de-al doilea.

– Să puie premiera în Ajunul Crăciunului – mârâie Bunicul – numa unor păgâni nenorociți ca ăștia le poate da prin cap! Nu ne lasă, domnule, nu ne dau pace! Se tot joacă cu noi și ne sâcâie. Câtă răbdare să mai ai!

Bunica nu spune nimic, tace liniștitor asupra Bunicului și aduce prăjitura. Pe cârpătorul mare de lemn a pus câte o bucată generoasă de prăjitură cu mere, cu rozincine și cu lămâie, făcută de ea, pe care o taie în bucățele mai mici în fața noastră. Observ privirea Bunicului care alunecă de la paharul cu vin la prăjitură. Presimt ce urmează, știu ce va spune:

– Păi hai să luăm și din minciunile astea!

Micile hapuri dulci, fie ele prăjituri, biscuiți ori bomboane, Bunicul le numește “minciuni”. În felul ăsta îmi îngreunează recunoașterea răului chipurile desăvârșit dintr-o minciună. Bunica îmi spune că minciunile sunt întotdeauna rele, că a minți e respingător și josnic și deloc bine. Și că se cuvine pedepsit imediat. Acesta va fi fiind și motivul pentru care televizorul ia uneori pumni în creștet: nu doar fiindcă arată imaginea cu purici sau mereu alunecând în sus, ci mai degrabă pentru că, după cum pretinde adesea Bunicul, e plin de minciuni. De când nenea Ghiță Electricianul a fost din nou pe la noi, spre a deschide cutia brun-roșcată, iar eu, spre dezamăgirea mea, între atâtea lămpi răsărind prin praful de un deget, n-am aflat înăuntru nici un singur omuleț și nici o fărâmă de prăjitură, m-am lămurit că și minciunile sunt de-mai-multe-feluri.

– Nu-i vina lu Călin că premiera o fost fixată pentru sara de Ajun – continuă în cele din urmă Bunica de unde Bunicul s-a oprit, înaintea primei “minciuni”. El o făcut numa regia, da restul nu el o hotărât.

E rândul Bunicului să nu spună nimic. Dus pe gânduri, plimbă vârful limbii îndărătul buzelor închise, trage către el paharul uscat și toarnă din carafa străvezie cu vin alb, pe jumătate plină. Masa treptat s-a golit, felurile de mâncare începute s-au mutat toate, cu crătiți, oale și tăvi, la răcoare, în cămara de alături, pe treptele abrupte și late ale scării de lemn ce duce în pod, de parcă ar urca grămadă spre a potoli foamea omuleților de pe antenă, care în anotimpul ăsta vor fi tremurând și ei și care nu așteaptă desigur decât să apară în televizorul cel cald. Doar biscuiții de pe farfurie și bucățile de prăjitură de pe tava de lemn, printre care am săpat o potecă sățioasă, se oglindesc palid și distorsionat în coasta sidefie a paharului cu vin. Bunicului nu-i place să bea singur. Iar cu sirop de rozincine făcut în casă, din care bem, Bunica și cu mine, chiar dacă are culoarea vinului, nu poate ciocni. Nu se cade. Știu și eu că de ciocnit se ciocnește doar de la vin la vin, roșu sau alb – egal −, și de la bărbat la bărbat, indiferent că e cu Bucur, cu Schuller, cu Suciu ori Willy. Astăzi nu e cazul, în seara asta fiecare stă acasă la el, în tihnă, împreună cu ai săi. Împreună, ce-i drept, suntem și noi, însă pe undeva pare că fiecăruia îi lipsește ceva: Bunica zăbovește din când în când răbdătoare lângă bătaia clopotelor din domurile germane izvorând din radioul negru, Bunicul, absent, îi lasă pe omuleții din televizorul brun-roșcat să cânte și să le povestească pe ale lor, iar eu caut în mașina chinezească de tablă o întrebuințare pentru găurile rămase în urma celor doi chinezi.

Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească