Vârstele jocului. StradaCetății (IV)/ de Claudiu M. Florian

Satul vecin, între localitatea noastră și Jibert, se cheamă Dacia. În germană îi zice Stein. Stein înseamnă “piatră”, și denumirea germană îmi îngăduie să-mi închipui cu ușurință ce va să zică numele satului: o piatră. Și “Dacia” mă lasă încet-încet să-mi închipui câte ceva. Se povestește că înaintașii noștri ar fi fost daci, care ar fi trăit în regatul Dacia și care într-o vreme, după lupte grele, ar fi fost înfrânți și cuceriți de către romani. Însă romanii nu sunt vorbiți de rău, doar pentru că i-ar fi atacat, urmărit, asediat și copleșit pe daci. Ei sunt eroi – deopotrivă unii și alții. Pentru că din daci și din romani s-ar trage poporul nostru român, care de atunci încoace a luptat cu vitejie împotriva turcilor, până la victoria asupra germanilor, la august douăzeci și trei, în vacanța de vară. Cam așa răzbate iar și iar de peste tot, din televizor, din filme și din unele cărți colorate, pentru copii: mereu este vorba despre vitejii eroi români, care au fost nevoiți să lupte neîncetat împotriva câte cuiva.

Prin urmare trăim aici chiar lângă Dacia, fostul regat al dacilor, și de fiecare dată când mergem la Jibert, la Otata, ajungem la el și-l străbatem. Mă întreb însă de ce în filme și în cărțile cu poze nu e de găsit și localitatea noastră. E mai mare, de bună seamă, decât satul vecin și peste toate mai are și o cetate înaltă din piatră, ceea ce Dacia nici vorbă să aibă, cu casele sale puține la marginea drumului și cu vacile sale multe în mijlocul șoselei, care încetinesc autobuzul către Jibert și înapoi.

Alt film care nu de mult a fost la noi în televizor, a arătat cum dacii, conduși de către viteazul rege Decebal, s-au opus cu vitejie cuceritorilor romani. Pentru că au fost mai puțini decât romanii, s-au retras în păduri. Acolo au doborât copaci mulți, au lăsat trunchiurile în picioare preț de un stat de om, le-au învelit în straie dacice, deasupra căciula dacă frântă, și s-au pus la rându-le pentru luptă printre ele, ca să pară mai mulți în fața romanilor ce se apropiau. Cu siguranță acelea vor fi fost pădurile de pe aici, din jurul așezării. Poate și păduricea de lângă cetate, unde își ține Barta, ungurul, oile. Acolo și astăzi copacii sunt cam rari. Și pe urmă s-a mai arătat cum Apolodor – am o carte cu un pinguin pe care-l cheamă la fel, o fi același? – a construit un pod mare peste o apă, spre a putea legiunile împăratului Traian să treacă mai lesne în Dacia. Podul peste vale, jos, dincolo de piață, nu e tocmai mare, însă pentru soldați atât de mici cum se văd la televizor și în cărțile cu poze se poate să fi părut uriaș. Malurile abrupte pe ici pe colo ale văii, în dreptul promenadei, arată că pe aici odinioară apa va fi fost mai mare.

Și în cele din urmă romanii cei cu obraz neted i-au respins de peste tot pe dacii bărboși – așa ca Tatăl în tabloul cu Mihai Viteazul – până când aceștia s-ar fi refugiat în ultima lor cetate, unde au fost asediați și unde viteazul rege Decebal a golit pocalul cu otravă și și-a înfipt singur sabia în piept. Care cetate să fi fost, dacă nu cea deasupra străzii noastre, a Cetății, cu zidurile ei vechi și mușcate, rămase însă în continuare închise și putând oferi adăpost? E drept că se spune că cetatea ultimei împotriviri a dacilor s-ar fi chemat altfel – un nume greu, el însuși ca un meterez, nu seamănă cu nimic – Sarmi… sege… tusa. Așa. Totuși numele ăsta prelung nu are același răsunet precum Dacia, numele însuși al regatului dacilor, a cărui urmă târzie o găsești azi în satul vecin. Se prea poate ca odinioară cetatea să fi purtat numele ăsta, însă ploile îl vor fi spălat de-a lungul vremii cum au făcut cu tencuiala de pe zidurile cenușii, făcându-l să curgă în poveștile de acum. Pentru că azi nu se mai cheamă decât “cetate”. Așa va fi fost! Cetate are și ea nevoie de un nume, întocmai ca satul Dacia, satul Jibert, închipuita lume de vis Îngermania, câinele Tarzan. Satul lui Otata nu se cheamă doar “sat”, nici câinele lui Adi nu se cheamă doar “câine”. De ce atunci cetatea sub care ne găsim s-ar chema doar “cetate”? Desigur că odată va fi purtat și ea numele de Sarmi… Cum? Sarmi… sege-tusa.

Așa.

Prin urmare, tot ceea ce istorisesc poveștile cu dacii ultimi s-a petrecut aici, mai sus de strada noastră, care duce doar la cetate. Și înapoi.

Bunăoară întâmplarea de vara trecută.

De pe o zi pe alta în jurul cetății altminteri atât de liniștite s-a stârnit animație,. Sumedenie de mașini mai mari și mai mici au urcat către cetate pe strada noastră. Cele mai multe acoperite cu prelate de sub care, sub unele, am zărit ițindu-se niște scări lungi de lemn și, curios lucru, niște sulițe mari cu vârfuri de fier. Curând s-a răspândit vorba că sus la cetate ar fi ceva, că acolo s-ar construi de zor și s-ar pune la cale o bătălie. Pe asta am auzit-o de la Erika, săsoaica elevă de liceu care a stat pentru o vreme la noi în gazdă. Erika avea sus la cetate un prieten, un dac. Pentru că despre daci și romani era vorba, care se pregăteau să dea o nouă bătălie.

De la o vreme Erika umbla tot mai des pe sub zidurile cetății. Într-o zi, Bunicul nefiind acasă și Bunica fiind ocupată cu treaba, m-a luat cu ea la plimbare. Ajuns până unde poți pune mâna pe cetate, am zărit pe povârnișul dinspre Dacia al dealului o mulțime de făclii cu cozile înfipte în iarbă și căpățânile înfășurate în cârpe mânjite cu smoală. Câteva ardeau. Careva se îndrepta grăbit încotrova, purtând sub braț două cutii mari și rotunde de tablă argintie, groase de trei degete, ca niște imense conserve de pește. Un altul ținea pasul cu el, cu un stativ pe umăr, urmat de un al treilea cu un aparat negru cu pâlnie pătrată, ca un tocător de carne. Totul mirosea a bătălie și probabil pe astea venea montată mitraliera cu care dacii urmau să tragă în romani. Sau invers.

Erikăi nu părea să-i pese de bătălie. Și nici că romanii l-ar fi putut omorî pe dacul ei, astfel încât să nu mai fi putut sta cum stăteau acum, față în față, mâna ei dreaptă în mâna lui stângă și privirea lui pironită în ochii ei verzi. Ea purta o rochie de vară din pânză subțire și moale, cu floricele colorate, guler ondulat și umeri rotunzi, strânsă pe talie cu un cordon îngust, în vreme ce el răsărea dintr-un sac de cămeșoaie aspră, cu mâneci lungi și largi, strânsă într-un brâu de piele, pe dedesubt o izmană pământie din stofă de pătură, gâtuită la glezne de nojițele unor opinci cum nu văzusem decât în cărți. Pe creștet purta o căciulă frântă, ușor dată pe spate. Avea și barbă, dar nu cât a lui Mihai Viteazul. O vreme au vorbit de toate, ce mai face ea – naja, păi-da, cu școala, momentan stă în gazdă și uneori mai vede și de ăsta (ăsta eram eu, mulțumit că, pentru o dată, nu eram “ăsta mic”), și cum i-ar merge lui – grozav ar merge, ,,munca pe platou îi chiar faină, și ce iese pentru figuranți așijderi, poa’ să ție bătălia, dă-Doamne, cât mai mult!”. Stăteam lângă ei căutând să înțeleg privirea lui suspicios-amuzată, când a coborât-o asupra mea, care nu spuneam nimic și mă țineam cuminte de fusta Erikăi. Când cei doi au coborât dintr-odată vocea, pomenind iute și abia deslușit ceva despre mâine seară, m-a năpădit un simțământ de panică și am cuprins zdravăn piciorul Erikăi cu ambele mâini. Știam de ce vorbeau dintr-odată cu glasuri înăbușite: nu atât fiindcă el, zâmbind prin barbă cu toți dinții, îi promitea pentru seara cu pricina un asediu mai special, ci pentru că tocmai se apropia de noi o ceată întreagă de romani. Apăruseră pe neașteptate pe potecă, de după burta din zidul cetății, aia sub care e groapa zisă cu șerpi. Cu toții purtau maiouri din doage de tablă, un fel de poale rigide din fâșii late de curea, și pantaloni bruni, până sub genunchi, asemănători întrucâtva cu cei pe care i-am văzut pe frații Dingermania ai Bunicii purtându-i într-o poză veche. Coifurile de fier, ca niște mici cetăți pe creștet, îi făceau impunători, unde mai pui că pe umăr ducea fiecare o lance lungă cu vârf oțelit, ținând pe stânga, fiecare, un scut cât toate zilele, dreptunghiular și ușor curbat. Cu înfățișarea lor înzecită, zornăitoare și legată în fier, l-au pus numaidecât pe dacul Erikăi, în cămașa lui de sac și cu căciula de lână frântă pe ceafă, într-o sfioasă minoritate. Ceea ce nu părea să-l tulbure din cale-afară, pofta de luptă din ochii săi mijiți părând îndreptată mai degrabă către Erika, pe care continuam s-o țin strâns de picior, pe după fusta mototolită.

Întâi mi-am dat socoteală că n-aveam nici un motiv întemeiat să mă tem de romani. Decât dacă mi-ar fi luat-o în nume de rău că mă am bine cu un dac – fie și indirect, prin Erika. Să fi nimerit, totuși, pe nebănuite, în tabăra care nu trebuia? Mi-am amintit, din poveștile auzite până atunci, că cei care pierduseră lupta în cele din urmă fuseseră totuși dacii. În clipa următoare m-aș fi vrut la Bunica și la Bunicul. Acolo, acasă la ei, aș fi fost în tabăra care trebuie. Aici Erika, dacul și cu mine priveam unul la altul, de partea învinșilor.

Romanilor părea că la rândul lor puțin le pasă. Ajunsă în dreptul nostru, pe poteca îngustă, coloana lor se desfăcu brusc în două, cuprinzându-ne, în marea ei trecere, în sânul ei. Precum sâmburele unui fruct ce se coace numaidecât la soare, ne-am găsit pentru un scurt răstimp în mijlocul lor. Uriașii luptători romani, pe jumătate în fier și cu pasul zăngănitor, mi s-au părut cumpliți și de nestăvilit, pe cale să pătrundă biruitori în Sarmisegetusa. Și în mod curios, trecând cu vederea în drumul lor tocmai un dac. Și pe noi. Le-am privit în tăcere trecerea și am așteptat răbdători ieșirea, pe rând, din învăluirea lor.

Se succedaseră aproape cu totul, când în coada coloanei am zărit doi romani cărând de zor o ladă lată de lemn plină cu sticle. Întocmai ca soldații abia perindați arăta și lada: șiruri de sticle brune, drepte, cu dopuri ca niște coifuri zimțate de fier și cu etichete curbate ca niște scuturi.

– Băi Mugurele – a glăsuit cu simplitate unul dintre romanii de lângă ladă către dacul lui Erika -, haide iute la o bere, că-ntr-un ceas vine regizóru și dă drumu’ la bătălie, și-apoi să vezi!

Uluit, l-am văzut pe dacul Mugurel luându-și de îndată rămas-bun de la Erika, șoptindu-i din nou ceva despre mâine-seară și măsurând cu aceiași ochi mijiți piciorul ei și purtarea mea neschimbată. Pe urmă a pornit-o vitejește și cu pasul sprinten pe urmele romanilor, înainte ca aceia să dispară cu toții după următorul colț de cetate, făcându-se nevăzut în mijlocul lor.

Între romani și daci nu s-au dat, prin urmare, doar lupte crâncene și pline de eroi: au putut împărți, pare-se, și o ladă de bere. Rău numai că la ivirea sa, re… – cum i-a spus? re-gizorul, da – avea să-i mâne pe toți înapoi la bătălie. Mare putere va fi având! Toate bătăliile se întâmplă pentru că așa vrea un regizor? De ce? Numai cu romanii, sau și cu germanii și cu turcii? Și cine câștigă?

Desigur: românii!

Odată dumirit, am băgat de seamă că Erika îngâna un cântecel vesel, ca pentru sine. Dădusem drumul piciorului ei, astfel că foarte curând pășeam hoinar amândoi pe cărarea spre casă.

Am fost sigur că veselia ei se datora faptului că scăpasem atât de ușor de bătălia care urma să înceapă.

Din romanul în preegătire la Editura Cartea românească