Vechiul Creangă/ de Daniel Cristea-Enache

Eseul lui Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial*, se deschide printr-un tur de orizont receptiv, nu foarte ușor de făcut dat fiind că despre opera acestui “vârtos umorist” s-a scris abundent și din unghiuri sensibil diferite.

Ca și în alte cazuri, interpretarea lui G. Călinescu a făcut școală și pare că închide exegeza. Dar mai important, pentru criticul “șaizecist”, este faptul că alți analiști și critici literari estetizanți, plus hermeneuți în toată puterea cuvântului, au continuat să citească și să interpreteze “țărăniile” lui Creangă. O serie de întâlniri, așadar, între un material literar aparent simplu și “primitiv” și, de cealaltă parte, savante metodologii și strategii de lectură. Creangă – rezumă autorul – ar fi rezistat noilor metode, în sensul că “le-a oferit suficiente elemente pentru ca schema (grila) critică să se umple de semne” (p. 19).

Eugen Simion e bucuros de aceste precedențe; și nu pentru că ar adera, de pildă, la supra-interpretările simbolologului Vasile Lovinescu din Creangă și Creanga de Aur ori din Monarhul ascuns. Ele sunt importante în sine, dar mai ales fiindcă îi confirmă criticului teoria conform căreia extracția rurală a unui scriitor autohton nu e o povară și un simptom de retardare socio-culturală. Cu cât interpreți sofisticați se vor apleca mai des asupra “necioplitului” Ion Creangă, cu atât prejudecata că literatura majoră ține exclusiv de arealul și de spiritul urban se va vedea, încă și încă o dată, infirmată.

Altfel însă, lectura critică din care a ieșit cartea de față mi se pare la antipodul celor ce vor să ofere cititorului, cu tot dinadinsul, un nou și nemaivăzut Creangă. Tradiționalist în fond, canonizant, clasicizant, Eugen Simion îl va reimpune aici pe vechiul Creangă: artist, iar nu copist al limbii țărănești, ridicând “observația milenară la o treaptă superioară de artă”. Pe de o parte, sunt “rezervoarele ample ale paremiologiei țărănești”, stereotipiile “luate din fondul imaginarului tradițional”, modelele și schemele preexistente în folclorul românesc, produsele culturii orale și înțelepciunile condensate, verificate de timp; sunt basmele, miturile, proverbele, maximele și codul strict de existență al unei comunități țărănești ce s-a hrănit cu ele. Pe de altă parte, e ceea ce “primitivul” Creangă a adus, individualizator și inovator, în această materie țărănească și românească, arhaică și populară, recroită printr-un efort artistic care a scăpat “boierilor” de la Junimea și lui Maiorescu însuși.

Criticul nostru este de două ori mulțumit de paginile pe care le recitește și le analizează. Mai întâi, pentru coeficientul de vechime și puritate istorică al materiei cu care Creangă s-a confruntat; și apoi, pentru modul complex (ce rămâne și azi uimitor) în care acesta a reușit să personalizeze schemele și tipicitățile, proiectându-și individualitatea literară. Vechiul Creangă respiră bătrânește și se comportă ceremonios într-o cultură orală pe care, luând-o pe cont propriu, o transformă în literatură; și cu această literatură a lui face extraordinare străpungeri moderne. Scriitorul e deci mai important decât povestitorul, iar povestitorul ne menține interesul nu atât prin ceea ce povestește, cât prin felul sinuos, vicean, dexter în care o face: “O veritabilă artă a detaliului (sau artă a amănuntului) care umple schemele narațiunii și dă substanță, culoare și, negreșit, individualitate literară basmului. Creangă este mare meșter în asemenea paranteze epice care încetinesc curgerea acțiunii, dar sunt cu folos pentru cititor pentru că parantezele particularizează spațiul epic, amenințat de abstracțiuni (scheme) care se repetă. Naratorul este conștient de faptul că, procedând în acest fel, se depărtează de firul epic central și atunci se cheamă singur (și retoric) la ordine: «dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul» sau, cum zice în Povestea lui Stan Pățitul: «acum să ne întoarcem iar din urmă»… Pretext, întâi, pentru a marca prezența naratorului în text și, în al doilea rând, pentru a reveni la schema basmului după ce prozatorul și-a acordat privilegiul de a face o descripție, o reflecție, un portret lăturalnic” (p. 47).

Această focalizare pe scriitorul Creangă va determina, în eseul lui Eugen Simion, o reorientare a interesului critic și o schimbare sesizabilă de accent. Atenția analitică se mută de pe întâmplările, episoadele și secvențele prea bine cunoscute din opera lui Ion Creangă, pe modul naratologic și auctorial în care ele sunt conturate și asamblate. Pentru Valeriu Cristea, exegetul la care Eugen Simion se raportează cel mai des (și de multe ori, într-o fertilă polemică), lumea lui Creangă e lumea personajelor lui. Scanarea fiecăruia dintre ele aduce în prim-plan și cel mai mărunt episod, și cea mai firavă manifestare exterioară. Totul devine important, la nivelul faptelor colectate minuțios. Pentru Eugen Simion, mai relevante decât faptele personajelor și episoadele în care ele sunt angrenate se dovedesc strategiile (auto)ficționale ale lui Creangă, modalitățile lui compoziționale și modulațiile sale ironice. Operând la paliere diferite ale unor texte pe care praful nu s-a pus deloc, cei doi critici, de fapt, se completează. Semnificative sunt și lecturile lor, atât de diferite, din Moș Nichifor Coțcariul. În timp ce Valeriu Cristea reabilitează imaginea “băbătiei” ponegrite cu skepsis de harabagiu, sancționându-l moral pe acesta pentru lipsa de caracter, Eugen Simion înclină balanța exact în sensul discursului aluziv și finalmente câștigător al experimentatului călător. Între conturul fidel reconstituit al unui personaj și, respectiv, filtrarea lui printr-un discurs și un anumit registru retoric se observă unghiul fiecăruia dintre cei doi critici.

Dar Creangă este un autor atât de dificil de prins într-o singură imagine, cu toată “simplitatea” lui, încât și analistul extrem de atent la construcția dramatică și retorică a textului devine, într-un rând, simpatetic. E cazul “poveștilor corozive”, pe care Eugen Simion le abordează într-un capitol de o pudoare exagerată și într-o cheie de lectură identificatoare. Povestea poveștilor i se pare “parabola cea mai atroce din această serie neagră” (de ce “atroce”? și de ce “serie neagră”, nu “serie roz”?). Iar soarta Catrinei din Povestea lui Ionică cel prost îi prilejuiește următoarea întrebare, compătimitoare: “de ce este sancționată atât de nemilos biata Catrina?”. E drept că, un alineat mai jos, criticul se retranșează în viziunea sa operațională: “Povestirea nu trebuie judecată însă din punct de vedere strict moral pentru că în acest tip de narațiune morala este de la început pusă între paranteze.” (p. 161). Dar, iată, și Eugen Simion a fost pour une fois prins în rețeaua efectelor literare construite de Creangă. A plânge soarta Catrinei e totuna cu a te îngrozi de tratamentul sadic aplicat de nurori soacrei de faimă rea. Sunt, ambele, reacții de cititor implicat în lectură, iar nu reacții – filtrate cultural – de critic literar. Creangă are această rară capacitate de a le provoca și pe unele, și pe altele…

În mare formă se prezintă Eugen Simion în capitolul al unsprezecelea, Demonologia lui Creangă. Draci și babe specialiste în “drăcării”, ca și în cel următor, dedicat unor “uriași de caracter”, “compagnonii” lui Harap-Alb. E vizibilă aici plăcerea criticului de a rezuma, a parafraza și a rescrie din unghi propriu întâmplările suculente prin care trec personajele. Bucuria prozatorului de a individualiza personaje de basm și a explora narativ răutatea diabolică ori prostească a unor făpturi, tradițional întunecate la suflet (babe absolute, zmei și împielițați din fondul de rulment), este dublată de savoarea reproiecției critice. Scenariul epic inițial intră firesc într-un scenariu meta-literar. Acesta răsfrânge ironic încă o dată ironiile meșteșugite presărate de Creangă în scenele lui cu draci, babe și creștini poate mai grei de cap, dar cu frica lui Dumnezeu. Din aceste basme și povești scuturate de convențiile genului și iluminate de viziunea unui scriitor atât de original ca Ion Creangă, lipsește îngusta morală de obicei implicată. Pe structuri ale imaginarului popular, forța scriitorului de a improviza și a avansa concentric, dar impredictibil, în narațiune este recunoscută de un critic hiperrafinat, a cărui abordare estetică și estetizantă are un randament maxim.

Eugen Simion observă întâi tendința generală imprimată de scriitor, caracteristicile macro. Astfel, diavolii sunt demitizați și umanizați în aceste pagini neobișnuite, inclasificabile, undeva la jumătatea distanței dintre literatura populară și cea cultă. Dracii formează o oaste de neisprăviți. Zmeii, în schimb, “fac parte din elita iadului și nu iau parte la acțiunile de uzură” pe care le execută prostimea subpământeană. Dacă secretul lui Chirică “intră în logica narațiunii” (aceeași atenție critică la modul în care un personaj sau un altul alterează convenția basmului și ilustrează unghiul personal al prozatorului), la fel se va întâmpla cu secretul metamorfozei lui Dănilă Prepeleac dintr-un loser “nechitit la minte și nechibzuit la trebi”, într-un câștigător pe linie al Daciadei cu dracii nevolnici. Întrucât personajele nu au o psihologie în sensul modern al termenului, ci “îndeplinesc în structura narațiunii o funcție”, rezultă că prin identificarea acestei structuri vor putea fi re-constituite funcțiile, apoi personajele, apoi situațiile (intro, viață obișnuită, dracul gol, impas, criză, rezolvare miraculoasă, exit) traversate de ele. O altă observație fină a criticului e aceea că talentul de povestitor al lui Creangă se leagă și de modul ingenios în care situațiile supranaturale sunt introduse în “situațiile profane ale vieții țărănești”.

Și cu asta ne întoarcem la punctul de plecare: acea matrice țărănească și fondul ei arhaic în care Creangă a lucrat cu efort și cu rezultate de artist. O lege a pământului, nescrisă, o lege a moralei medievale, întemeiată pe jurământul de credință, o morală de comunitate rurală și o reprezentare “jucată” a sferei supranaturale, în regim dramatic și totodată comic, tabuuri date o dată cu încălcarea lor, babe sinistre și uriași “buni la suflet și pociți la trup”: toate și totul se conexează, se compactează și se stratifică literar în paginile unui Ion Creangă atât de vechi – și atât de nou cu fiecare lectură.

Cum este și aceasta a lui Eugen Simion, eseistică, expertă și proaspătă.

*) Eugen Simion, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, prefață de Mihai Cimpoi, Editura Princeps Edit, Iași, 2011, 182 p.