Vestea buna e ca vestea proasta e gresita

Ori de cate ori incepe sa functioneze ceva in tara asta, se gaseste imediat o armata de cioclii si una de smecheri (multimile nu au intersectie vida) hotarate sa faca tot ce le sta in putinta pentru a face totul zob. Din colbul lasat de prabusirea oricarui lucru frumos sau util, sau important, sau maret, se hranesc batalioane de termite, ba mai si duc acasa – ca nu cere de mancare- si asa trece inca o zi, inca o generatie, inca o istorie, cu ochii vigilenti pe tot ce ar putea sa se ridice pe-aci, sa nu cumva sa scape neinjurat sau nevamuit si, in final, nepus la pamant. Pana de curand, am trait cu speranta ca macar industria de tehnologia informatiei si comunicatiilor va scapa de boala asta nationala in care toti se pricep la orice si fiecare injura orice lucru cat de cat de succes. Pentru ca singurul succes pe care il poate accepta si intelege este succesul pe care el si numai el l-ar avea daca nu ar fi atat de lenes sau atat de prost sau atat de hot sau atat de marunt. Uite ca nu am avut dreptate si uite ca am ajuns si noi acolo unde era normal sa ajungem: in colimatorul mediocritatii ofticoase si al smecheriei de mahala. Pentru ca sirul de aberatii zise si scrise, impanate cu citate din spusele unor oameni de meserie bine scoase din context si bine deformate pentru a sluji prostii senzationale, pare a nu se opri, imi fac datoria de a le combate fara a accepta o polemica cu oameni care nu stiu despre ce vorbesc si carora le adresez o singura rugaminte: sa puna mana pe carte sau sa ne lase in pace.

Totul a inceput cu un soi de raport de tara in domeniul telecom, raport care daca nu ar fi fost mediatizat ar fi fost un bun suport de bancuri spuse intre meseriasi la o bere. Din pacate, girul dat (fara consultarea unor specialisti) de catre o organizatie neguvernamentala (respectabila de altfel, dar complet necunoscatoare intr-ale telefoniei) poate transforma colectia de informatii puse cu furca si de concluzii fara nici o legatura cu lumea reala, intr-un soi de pompa de jeg aruncata profesional pe statuia Victoriei din Samotrake, frangandu-i aripile tocmai cand isi lua zborul. Teama de a lua prostia in serios ma face sa scriu aceste randuri si, pentru o clipa, sa incerc sa fac un lucru inedit pentru mine: sa ma lupt cu elucubratii, de exemplu sa numesc in cele ce urmeaza textul la care ma voi referi raport.

Sub semnul lipsei de logica

Raportul care se refera la telecomunicatiile romanesti si integrarea europeana debuteaza sub semnul lipsei de logica, daca acceptam noncontradictia ca semn al logicii. Din prima pagina aflam doua lucruri. Ca pe o piata libera ar trebui sa mentinem o competitie corecta intre telefonia mobila si cea fixa (adica sa nu mai lasam piata libera) si ca telefonia fixa a fost privita pana acum doar ca un serviciu social (ceea ce intelegem ca nu e bine), dar Romania ar trebui sa investeasca mai mult in zonele rurale (adica intr-un serviciu social). Cam asta apare pe prima pagina. In logica formala, dintr-o premisa falsa se poate deduce orice (la noroc). Aici, din nefericire, intervine firea paguboasa a autorului nedand nici o sansa norocului. Raportul este intocmit in aceste ipoteze si pacatuieste prin trei elemente: este un raport in bunul stil al anilor 70 centrat pe comunicatiile de voce in retelele de cupru, ignora complet realitatea tehnologica si priveste chioras orice poveste de succes in afara zonei de cupru (in special pe cea a operatorilor GSM). De aceea Romania apare in raport ca o tara cu o infrastructura de telecomunicatii slab dezvoltata, autorul confundand comunicatiile cu serviciul de voce si infrastructura cu cea de cupru, eventual torsadat. Sigur, nicaieri nu se pomeneste faptul ca astazi nimeni nu mai investeste in infrastructuri de acest fel pentru simplul motiv ca este o investitie scumpa si nerentabila, tehnologia avansand si ea cum a putut in ultimii 50 de ani. Comparatia facuta intre felul in care a fost privatizat operatorul maghiar Matav si RomTelecom este o capodopera de neintelegere a proceselor generale ce au loc in regiune si chiar daca este mentionat faptul ca Matav a fost privatizat cu Deutsche Telecom in conditiile in care oferta lui Bell Atlantic era mai buna, autorul pare a nu intelege de ce privatizarea RomTelecom s-a facut mai tarziu si cu OTE. De aici incolo raportul se ocupa cu anatemizarea mobililor si cu o incapatanata confuzie intre accesul fix si cupru.

Autorul raportului isi centreaza atacul la adresa mobililor pe doua directii. Tarifele in retelele mobile, se afirma in raport, sunt nejustificat de mari. Evident, raportat la nimic orice poate fi oricat de mare sau oricat de mic. Daca analizam structura tarifelor in telefonia mobila si le comparam cu structura din tarifelor din retelele mobile mondiale constatam ca ele nu sunt nici mari nici mici, reflectand corect situatia din Romania. Exista in calculul acestor tarife patru elemente: amortizarea cheltuielilor de capital, acoperirea cheltuielilor operationale, acoperirea cheltuielilor de dezvoltare si a riscurilor si o margine de profit. Pentru tehnologii echivalente cheltuielile de capital sunt cam aceleasi peste tot in lume. Cheltuielile operationale sunt mai scazute in Romania decat in lumea occidentala datorita nivelului salarial mai scazut al fortei de munca, nivelul mai mic al chiriilor si pretul mai mic al utilitatilor. Avansul rapid al tehnologiilor obliga operatorii la o amortizare mai rapida decat la mijlocul anilor 90. Competitia puternica din lumea comunicatiilor mobile face insa ca accelerarea acestei amortizari sa nu exercite o presiune asupra tarifelor ci asupra profitului. Acelasi lucru se intampla si cu cheltuielile de dezvoltare, obligatorii pentru un operator care vrea sa se mentina pe piata. In mod aparent paradoxal, profitul pe canalul de comunicatii este singurul care scade o data cu cresterea retelei. Tarifele operatorilor de mobil din Romania sunt, de aceea, similare ca structura si pondere in structura cu ale oricarui operator din lume, iar din punct de vedere valoric sunt mai mici pentru ca sunt mai mici cheltuielile operationale.

Un alt aspect il constituie comentariile facute asupra tarifelor de terminare a convorbirilor in retelele mobile. Aici autorul omite faptul ca aceste tarife nu sunt unilaterale si ele exprima un contract intre doi operatori, fiecare avand propria sa politica de dezvoltare. In nici un caz aceste tarife nu sunt menite blocarii operatorilor mici. Solutia propusa de autor, bazarea tarifelor pe costuri utilizand modelul LRIC (long run incremental cost), este calea sigura spre distrugerea pe termen mediu a oricarui operator care are de luptat cu o evolutie spectaculoasa in spatiul tehnologic. Mai mult, incrementalul de care se face vorbire in aceasta metoda presupune o inchiriere aproape gratuita a capacitatii unui operator. Asta pentru ca operatorul taxeaza doar costurile suplimentare pe care le are fata de cele pe care le-ar avea in absenta accesului. Daca in reteaua fixa a operatorului dominant aceasta metoda poate functiona, in retelele mobile ea ar duce si la supraincarcarea celulelor, omorand pe termen mediu orice operator de telefonie mobila. Cred ca nu vrem asta si, de altfel, nici legea nu cere asa ceva. Evident, primul lucru pe care ar fi trebuit sa il spun aici este ca in telefonia mobila piata nu este reglementata aproape nicaieri in lume iar locurile unde o asemenea reglementare a fost incercata nu reprezinta povesti de succes. Cu alte cuvinte, daca dorim sa avem telefonie mobila de calitate si la preturi rezonabile este suficient sa existe cel putin doi operatori si o piata cat mai libera. De altfel chiar si pentru evolutia RomTelecom si a operatorilor alternativi de telefonie fixa in perioada de dupa liberalizare, reglementarea accesului trebuie facuta cu multa intelepciune. Intr-o prima faza, presiunea autoritatii de reglementare trebuie sa fie suficient de mare pentru a putea permite operatorilor alternativi sa creasca. Aceasta crestere se bazeaza initial pe traficul in reteaua operatorului dominant, sa o spunem, in detrimentul acestuia. Dupa un timp presiunea trebuie sa scada atat pentru a oferi operatorului dominant posibilitatea sa se dezvolte in continuare cat si pentru a determina operatorii alternativi sa isi dezvolte propria infrastructura. In ultimii doi ani Romania s-a plasat pe primul palier de dezvoltare postliberalizare efectul fiind, asa cum era de asteptat, scaderea tarifelor la telefonia internationala. Aceasta a dus in acelasi timp la o slaba dezvoltare a buclei locale alternative, multi operatori preferand sa traiasca din servicii peste reteaua RomTelecom.

Legat de cei doi operatori GSM mai apare o afirmatie hazoasa pentru orice locuitor al Romaniei care foloseste un mobil, se uita la televizor, la reclamele de pe strada si gandeste: cei doi operatori GSM sunt acuzati de monopol sub forma de duopol (daca erau trei ii ziceam triopol s.a.m.d). Nu cred ca e necesar sa mai comentez ceva aici.

Un comentariu tipic pentru presa de scandal este comparatia facuta intre tarifele de terminare in reteaua internationala si cele de terminare in retelele mobile. Aici sper ca e vorba doar de smecherie pentru ca o alta explicatie ar dezavantaja mult prea mult pe autor. Pentru ca nicaieri nu se mentioneaza ca este comparat tariful de terminare in reteaua internationala fixa (de multe ori fiind utilizat transferul de voce comprimata in open Internet adica nici macar transferul in retele controlate) cu cel de terminare fix-mobil. Daca am compara tarifele de terminare fix-mobil international cu fix-mobil national, am vedea ca lucrurile arata normal, ca peste tot pe Pamant. Imi amintesc o discutie amuzanta dintre un roman si un prieten al acestuia american care il ruga sa nu-l mai sune pe mobil din doua motive: il costa mai mult si pe roman si pe american, acolo fiind taxat in retelele mobile si cand dai si cand primesti telefon.

Din pacate, referirile la noii operatori si tehnologiile noi aduse de ei sunt lacunare si incoerente, confuzia standard dintre 3G si UMTS fiind una dintr-un sir pe care nu il mai trec in revista.

Concluzii intre “trebuie” si forme fara fond

Partea cea mai draguta a raportului este insa cea de concluzii. Le voi comenta doar pe cele care nu au facut obiectul celor scrise pana acum. Prima concluzie este ca decalajul in ceea ce priveste retelele de telefonie fixa trebuie diminuat si pentru asta trebuie atrase investitii. “Trebuie” este un cuvant minunat, dar nu intr-o economie libera. Pentru ca “trebuie” inseamna bani, ei trebuie recuperati si asta intr-un timp rezonabil. In acelasi timp, “trebuie” este un cuvant aproape necunoscut de institutiile financiare. Sigur, reteaua de cupru (doar la ea se refera autorul), nu va dispare. Ea va fi insa din ce in ce mai mult folosita ca suport ieftin de transmisie de date, aparitia lui DSL2 relansand cuprul ca o resursa valoroasa. Pentru cresterea penetrarii telefoniei fixe este mult mai ieftina utilizarea unei tehnologii noi, cum este DECT sau Metro Ethernet sau ca serviciu component al triple play-ului din retelele CaTV. In acelasi timp, este binevenita o modernizare a retelelor bazate pe cupru prin transformarea acestora in retele IP-centrice, tocmai pentru a scadea costurile operationale si a valorifica superior cuprul in tehnologiile xDSL. De altfel, democratizarea benzii largi va veni tocmai din trecerea de la dial-up la dial-up DSL, odata cu reglementarea accesului partajat la bucla locala.

O alta concluzie, gasirea unui partener strategic pentru Cosmorom suna ca o perfecta forma fara fond. Este mult mai interesant de vazut ce ar trebui sa faca operatorul mobil al lui RomTelecom cu sau fara partener strategic si ma voi margini sa spun ca eu intrevad doua solutii, una valorificand tocmai frecventa de 1800, frecventa care duce la costuri de operare mai mari decat ale celorlalti mobili.

Telefonia rurala este dezvoltata in viziunea autorului tot pe cupru, iar atunci cand banii din serviciul universal nu ajung (si chiar nu ajung intr-o asemenea ipoteza) este aruncat in joc si bugetul de stat si cel european, uitandu-se cu desavarsire ca e cam greu sa iei bani de la bugetul de stat si sa ii dai unui privat pentru a-si dezvolta infrastructura. Si chiar daca am trece peste acest mic amanunt, ma intreb cine va finanta la nesfarsit cheltuielile operationale (pentru ca, din nefericire, si astea ar trebui finantate). Pentru telefonia rurala exista, de altfel, o serie de abordari comerciale bazate tocmai pe noile tehnologii (mai ieftine si din punct de vere al cheltuielilor de capital si din punct de vedere operational).

Eu as mai fi scris, dar cam la atat se margineste raportul insusi. Cam putin si cam superficial. Concluzia oricarui cititor care nu este familiarizat cu domeniul ar fi ca Romania este o tara in care comunicatiile sunt aproape inexistente. Asta in conditiile in care valoarea de piata a industriei IT&C a ajuns la zece procente din PIB, asta in conditiile in care piata interna sustine cea mai mare varietate de tehnologii in uz comercial din intregul spatiu european, asta in conditiile in care ne pregatim pentru expansiunea operatorilor nostri in regiune.

In general, presa a avut o atitudine rationala si nu a dat acestui raport o atentie mai mare decat merita. Din pacate, cateva publicatii au incercat sa dea acestui raport un iz de senzational (nu in sensul dat de mine, ci in cel clasic) atacand stupid o industrie care functioneaza bine si a iesit de mult din convulsiile postcomuniste ale economiei traditionale. Sper ca cei care au dat aceste stiri nu au considerat atacurile ca cereri de publicitate pentru ca, vreau sa subliniez, industria IT&C a inteles de mult ca refuzand santajul de tipul “da-mi bani ca sa nu scriu de rau de tine”, atacurile nejustificate inceteaza de la sine.

Am scris aceste randuri dintr-un crez profund. Eu cred in aceasta industrie, probabil singura cu o crestere stabila pe termen mediu, probabil singura capabila sa revigoreze economia nationala. Daca mi se va mai da ocazia, voi scrie si despre evolutiile sale reale, justificand astfel credinta mea in viitorul ei si dorinta mea de a o apara cu orice pret. Chiar si de prostie.