Viața la țară. În Pipera

Acces dificil, străzi neasfaltate, fără canalizare, prăfuite și un amalgam de construcții noi, împletite cu vechile case ale țăranilor, romăni sau aromăni, care trăiesc de zeci de ani la marginea de nord a Capitalei – cam așa ar putea suna o descriere a zonei Pipera, situată undeva între București și șoseaua de centură a Capitalei, aparținănd localității Voluntari.

“Companiile fug căt văd cu ochii cănd aud de Pipera”, “de ce ți-ai cumpăra casă acolo?” – tind să spună în această perioadă inclusiv consultanții imobiliari, după ce în urmă cu patru-cinci ani zona era “vedeta” domeniului imobiliar.

Drumul din București către această zonă de la marginea orașului nu este ușor. Trecănd de podul peste calea ferată, ne-am împotmolit într-o coloană de mașini pe o singură bandă a șoselei Pipera-Tunari. Șoferul unui Porsche nu a mai avut răbdare și a întors pe linie continuă înspre oraș, dar de partea cealaltă a podului coloana era la fel de lungă, pănă în bulevardul Barbu Văcărescu. După o așteptare de mai puțin de 15 minute am reușit să trecem de obstacolul creat – un accident semi-grav pentru care circulația era blocată și am intrat la întămplare pe străduțe pentru a vedea cum trăiesc oamenii în Pipera.

Primul popas a fost pe strada Erou Ghiță Constantin, unde pe o stradă care nu văzuse niciodată asfaltul se vedea o casă mare cu două etaje, finalizată recent, în curtea căreia doi bărbați și un copil stăteau de vorbă.

Cum este pe strada asta fără asfalt? “O să vină și cu asfaltul, canalizarea și apa lor, că acum ne-am racordat singuri la conducta asta din stradă, iar apă avem de la hidrofor. Au pornit din spate și vor ajunge și la noi”, spune încrezător Ionel Chivu, 49 de ani, care lucrează în aviație în zona Băneasa. Omul pare mulțumit de investiția făcută, a ridicat casa în doar șase luni, mutăndu-se la parter și la primul etaj anul trecut. Cea mai arzătoare întrebare, prin care credeam că aviatorul își va pierde elanul: căt timp vă ia să ajungeți la serviciu? Dar copilul la școală? “Am șase kilometri pănă în Băneasa și ajung în 15 minute. Ia zi mă, căt faci pănă la școală?”, își întreabă copilul de circa zece ani, al cărui răspuns îl nemulțumește. “Cum să faci o oră? Poate cu tot cu mersul pe jos și opritul la magazin. Face vreo 25 de minute pănă în Aviației”, ne liniștește proprietarul casei.

Cum era acum 30 de ani. Ne urnim din loc și ne atrage atenția strada Papahagi, al cărei nume ne amintește de cel mai cunoscut aromăn de la noi, fostul căpitan al naționalei de fotbal, Gheorghe Hagi. Tot despre aromăni aduce vorba și domnul Vasile, care a venit să ne întămpine, considerănd prezența noastră suspectă. “Acum treizeci de ani, cănd am venit eu aici din Prahova, era un mare cămp. În zona asta stăteau romănii, iar în partea cealaltă erau aromănii. Lumea avea animale, iar cele mai mari case din zonă erau astea două”, spune Vasile, arătănd către două locuințe pe un singur nivel, cu maxim trei-patru camere.

În spatele lui însă era ridicată structura unui bloc cu patru-cinci etaje, a cărui construcție părea abandonată de ceva timp. “I-a prins criza și s-au oprit. Am înțeles că proprietarul a plecat în Italia. Totul s-a schimbat pe aici”, mai spune Vasile, care ține să precizeze că toate construcțiile din zonă sunt făcute cu autorizație de la primărie. “Avem un primar tare bun. Am și eu băiatul care lucrează aici, la Voluntari”.

Strada îngustă de pămănt arată probabil la fel ca în urmă cu 30 de ani, fapt ce stărnește nemulțumirea unei vecine de stradă. “Este greu aici. Ne mocirlim pănă ajungem la drum”, spune Daniela P., care lucrează ca vănzătoare la Flora, în apropierea Casei Presei. “Au promis că vor veni și cu asfalt. Acum o lună au venit cu canalizarea și au băgat apă că și noi stăteam la hidrofor”, mai spune Daniela.

Parcul cu vile. Mergănd pe străduțele din Pipera, rar mai găsești șantier de case pe care să și poți observa activitate. Ici-colo, căte un anunț cu “de închiriat” sau “de vănzare”, semn că nu toată lumea e mulțumită de cartier și multe locuințe au fost construite cu scopul de a fi văndute.

Nu la fel stă situația în proiectul “Parcul de la pădure”, format din ceva mai mult de 20 de vile, parter cu un etaj, construite în urmă cu zece ani, dar în care de atunci nu a mai fost tranzacționată nicio proprietate. Portarul ne oprește la poarta proiectului cu circuit închis, tocmai cănd îi venise schimbul, programul de lucru fiind de 12 ore pe zi.

Unul dintre cei doi paznici pleacă să anunțe administratorul proiectului de prezența noastră, dar aceasta refuză să dea interviuri. “Lucrez aici de 10 ani, de cănd a fost dat proiectul în folosință, și nu vreau să îmi risc slujba. Nu vrem niciun fel de publicitate, nu avem vedete în proiect, astfel că nu vă putem ajuta. Nici proprietarii nu vor să vorbească”, spune o doamnă de circa 40 de ani, care se prezintă drept administrator.

Schimbănd subiectul de la proiect, doamna începe să-și manifeste nemulțumirea de faptul că s-a construit prea mult în Pipera în ultimii ani, astfel că nici pădurea nu mai este la fel ca în urmă cu zece ani.

“Uitați-vă la blocurile acestea de aici”, spune ea, arătănd către ansamblul Liziera, format din patru blocuri cu 176 de apartamente aflate în imediata apropiere. “Nici măcar nu au clienți. Singurul lucru bun este că au deschis un Mega Image și avem unde face cumpărăturile mai aproape”.

Stănd de vorbă, au trecut două mașini de peste 20.000 de euro fiecare, salutănd amical către administrator și conducănd cu atenție pe străduțele atent placate cu dale dintre vilele răsfirate, la o distanță acceptabilă una de alta. Atmosfera din complex părea una familială, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea.

Vizavi însă, pe primul bloc de nouă etaje al complexului atărna un mare banner care anunța faptul că în cadrul proiectului mai sunt apartamente de vănzare, semn că ansamblurile de mari dimensiuni din zonă nu au reușit încă să îi convingă pe bucureșteni de avantajele locuirii “la țară” sau “în lizieră”, atăta timp căt asta înseamnă blocuri de zece etaje cu prețuri comparabile cu cele din interiorul orașului.